IMPARȚIALITATE·INTEGRITATE·EFICIENȚĂ
Document finalizat
Cod ECLI ECLI:RO:CABUC:2026:004.001298
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A II-A PENALĂ
DOSAR nr. 30795/3/2020 (211/2024)
DECIZIA PENALĂ NR. 1298
Ședința publică de la 31 Iulie 2026
Curtea constituită din:
Președinte: (...)
Judecător: (...)
Judecător: (...)
Grefier: (...)
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție este reprezentat de procuror (...).
Pe rol se află judecarea cauzei penale având ca obiect apelurile formulate de PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE – DIRECȚIA NAȚIONALĂ ANTICORUPȚIE, apelanta-intimată-inculpată MEO și apelanta-parte responsabilă civilmente ADA împotriva Sentinței penale nr. 1579 din data de 22.12.2023 pronunțată de Tribunalul București – Secția I Penală în dosarul nr. 30795/3/2020, în complet de divergență.
Dezbaterile și susținerile părților au fost consemnate în încheierea de ședință de la 06 martie 2026, parte integrantă din prezenta decizie, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a stabilit termen pentru pronunțare la 29 aprilie 2026, ulterior fiind amânată succesiv pronunțarea până la data de astăzi, când, în aceeași compunere, a decis următoarele:
CURTEA,
Deliberând asupra apelurilor care fac obiectul prezentei cauze, în majoritate, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 1579 din data de 22.12.2023, Tribunalul București – Secția I Penală, în temeiul art. 396 alin. 6 C. pr. pen. rap. la art. 16 alin. 1 lit. f C. pr. pen., rap. la art. 154 alin. 1 lit. b C. pen. a încetat procesul penal față de inculpata MEO, cu privire la săvârșirea infracțiunii de folosire sau prezentare cu rea-credință de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prev. de art. 18 ind. 1 alin. 1 și 3 din Legea nr. 78/2000.
A luat act că inculpata MEO nu a solicitat continuarea procesului penal în condițiile prevăzute de art. 18 C. pr. pen.
În temeiul art. 19 și art. 397 alin. 1 C. proc. pen. rap. la art. 998 C. civ. (1864), a admis acțiunea civilă exercitată de partea civilă Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene (cu sediul procesual ales în mun. București, Șos. București-Ploiești nr. 1 – 1B, Clădirea Victoria Office, sector 1) și a obligat inculpata MEO, în solidar cu partea responsabilă civilmente ADA (cu sediul în mun. București,) la plata sumei de 5.517.741,62 lei, la care se adaugă dobânda legală și actualizarea cu rata inflației de la data producerii prejudiciului și până la momentul plății efective.
În temeiul art. 404 alin. 4 lit. c C. pr. pen. a menținut măsurile asiguratorii instituite în cursul urmăririi penale prin ordonanța cu nr. 163/P/2019 din data de 16.09.2020 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – DNA – Serviciul Teritorial Constanța, astfel cum au fost restrânse prin încheierea pronunțată la data de 06.05.2022 în dosarul nr. 30795/3/2020/a2 al Tribunalului București – Secția I Penală, cu privire la sumele de bani aparținând părții responsabile civilmente ADA și bunul imobil situat în (...), aparținând inculpatei MEO.
În temeiul art. 275 alin. 3 C. pr. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat în cursul urmăririi penale (2500 lei) și în cursul judecății (1500 lei) au rămas în sarcina statului.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin rechizitoriul P.Î.C.C.J. – Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Constanța cu nr. 163/P/2019 din data de 12.11.2020, înregistrat pe rolul instanței la data de 13.11.2020 sub nr. 30795/3/2020, a fost trimisă în judecată, în stare de libertate, inculpata MEO, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de folosire sau prezentare cu rea-credință de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, faptă prev. de art. 181 alin. 1 și 3 din Legea nr. 78/2000.
Conform actului de sesizare fapta imputată inculpatei constă în aceea că, pentru încheierea contractului de finanțare nr. POSDRU/83/5.2/S/54620, a folosit în numele Asociației pentru Dezvoltare în Afaceri (ADA) un înscris falsificat, respectiv declarația de eligibilitate nr. 127/29.07.2009, obținând în acest fel pe nedrept suma de 3.893.145,38 lei, din care 2.996.096,52 lei din bugetul general al UE și 897.048,86 lei de la bugetul de stat.
Situația de fapt anterior expusă a fost stabilită în baza următoarelor mijloace de probă administrate în cursul urmăririi penale: înscrisuri, declarațiile martorilor, declarațiile inculpatei, fișa de cazier judiciar a inculpatei.
În cursul cercetării judecătorești au fost administrate următoarele probe: declarațiile martorilor OGD (f. 75 vol. 1), NM (f. 76 vol. 1), MNBB (f. 120 vol. 1), RTM (f. 121 vol. 1), FT (f. 141 vol. 1), CC (f. 222 vol. 1), declarația inculpatei MEO (f. 89 vol. 3), înscrisuri depuse de părți și aflate în volumele 2 și 4 din dosarul instanței.
În ceea ce privește latura civilă a cauzei, s-a reținut că, în fața instanței (f. 45 vol. 1) partea civilă Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene a înțeles să se constituie parte civilă cu suma de 5.517.741,62 lei, la care se adaugă accesoriile aferente acestui debit principal (dobânzi și actualizarea cu indicele de inflație).
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța a reținut următoarele:
La termenul din data de 13.04.2023 inculpata MEO, personal și asistată de apărătorul ales, a învederat că nu înțeleg să solicite continuarea procesului penal în condițiile prevăzute de art. 18 C. pr. pen.
Raportat la Deciziile Curții Constituționale cu nr. 297 din 26 aprilie 2018 (publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 518 din 25 iunie 2018) și nr. 358 din 26 mai 2022, dar și la Decizia nr. 67/2022 din 25 octombrie 2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, instanța a constatat că în cauză a intervenit prescripția răspunderii penale pentru infracțiunea dedusă judecății.
În considerentele Deciziei nr. 67/2022 Î.C.C.J. a reținut următoarele: ”în dreptul român normele referitoare la întreruperea cursului prescripției sunt norme de drept penal material (substanțial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activității legii penale prevăzut de art. 3 din Codul penal, cu excepția dispozițiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituție și art. 5 din Codul penal.
Având în vedere că instituția prescripției răspunderii penale este calificată în cvasiunanimitatea doctrinei ca fiind o instituție de drept material (substanțial) și ținând cont că aceasta nu poate fi disociată și considerată ca fiind autonomă de legea căreia îi aparține (Codul penal), cu atât mai mult nu poate fi acceptată teza disocierii și atribuirii unui caracter autonom și diferit, de procedură penală, normei cuprinse în art. 155 alin. (1) din Codul penal referitoare la întreruperea cursului prescripției.
În egală măsură, în contextul examinării instituției prescripției răspunderii penale nu pot fi combinate prevederi cuprinse în două legi distincte, una aparținând dreptului procesual aplicabilă cauzei (actului întreruptiv) și una aparținând dreptului material, aplicabilă efectului (întreruperea cursului prescripției), întrucât ar echivala cu crearea unei lex tertia.
Consecutiv, sub aceeași interdicție intră și combinarea în cauzele pendinte a dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal în forma anterioară Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, prin considerarea că actul de procedură a produs un efect întreruptiv al cursului prescripției, cu dispozițiile art. 155 alin. (1) din Codul penal ulterioare publicării deciziei menționate, care înlătură un asemenea efect după cum s-a arătat prin Decizia Curții Constituționale nr. 358/2022, întrucât ar însemna ca organele judiciare să aplice două acte normative referitoare la aceeași instituție juridică, exercitând un atribut care nu le revine și intrând în sfera de competență constituțională a legiuitorului.
Cu alte cuvinte, existența caracterului întreruptiv al cursului prescripției în cazul îndeplinirii unui act de procedură în cauză poate fi examinată prin raportare la o singură normă legală, apreciată ca fiind mai favorabilă persoanei acuzate, iar nu prin combinarea unor dispoziții legale succesive.
Revine fiecărei instanțe de judecată învestite cu soluționarea cauzelor pendinte să determine caracterul mai favorabil sau nu al dispozițiilor legale incidente în raport cu particularitățile fiecărei situații în parte, respectând însă cerințele ce decurg din interdicția generării unei lex tertia”.
În cauză inculpata MEO a fost trimisă în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de folosire sau prezentare cu rea-credință de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, faptă prev. de art. 181 alin. 1 și 3 din Legea nr. 78/2000.
În ceea ce privește infracțiunea obiect al actului de sesizare s-a reținut că activitatea pretins infracțională a constat în aceea că, pentru încheierea contractului de finanțare nr. POSDRU/83/5.2/S/54620, a folosit în numele Asociației pentru Dezvoltare în Afaceri (ADA) un înscris falsificat, respectiv declarația de eligibilitate nr. 127/29.07.2009, obținând în acest fel pe nedrept suma de 3.893.145,38 lei, din care 2.996.096,52 lei din bugetul general al UE și 897.048,86 lei de la bugetul de stat.
Astfel, instanța a constatat că declarația de eligibilitate a fost întocmită la data de 29.07.2009 și a fost folosită la încheierea contractului de finanțare cu nr. POSDRU/83/5.2/S/54620 din data de 29.01.2010.
În continuare, conform probatoriului administrat în cauză, s-a constatat că la data de 11.03.2010 a fost plătită prima tranșă de bani cu titlu de prefinanțare, astfel cum rezultă din situația de plăți POCU/83/5.2/S/54620 (f. 12 vol. 1 d.u.p.).
Astfel cum s-a reținut și în actul de sesizare, infracțiunea prevăzută de art. 18 ind. 1 este o formă aparte de înșelăciune care constă în inducerea în eroare a funcționarilor competenți să acorde fonduri de la bugetul general al UE, prin folosirea unor înscrisuri falsificate, care sunt determinați prin aceste mijloace frauduloase să atribuie asemenea fonduri, deși autorul inducerii în eroare nu era îndreptățit să le primească.
Din modul de reglementare al art. 181 din Legea nr. 78/2000, s-a constatat că legiuitorul incriminează doar obținerea de fonduri europene cu încălcarea unor condiții și are ca scop sancționarea persoanelor care îi induc în eroare pe gestionarii fondurilor europene.
Prin decizia nr. 4 din data de 04.04.2016 a înaltei Curți de Casație și Justiție — Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în M.Of. nr. 418/02.06.2016, s-a arătat de către instanța supremă că „infracțiunea prevăzută de art. 181 din Legea nr. 78/2000 implică, în esență, o inducere în eroare a autorității contractante, prin folosirea unor înscrisuri inexacte sau false, reprezentând, prin urmare, o formă specială de fraudă regăsită în domeniul accesării fondurilor comunitare”.
În cazul infracțiunii prev. de art. 18 ind. 1 alin. 1 și 3 din Lg. 78/2000 limitele de pedeapsă se situează între 3 ani și 10 ani și 6 luni închisoare.
Prin raportare la dispozițiile art. 154 alin. 1 lit. b C. pen. (termenele de prescripție a răspunderii penale sunt: ... b) 10 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depășește 20 de ani;) și art. 155 alin. 1 C. pen., astfel cum aceste din urmă dispoziții au fost amendate prin deciziile Curții Constituționale menționate anterior, s-a constatat că prescripția răspunderii penale pentru infracțiunea dedusă judecății, reținută în sarcina inculpatei MEO, a intervenit la data de 10.03.2020.
Așa cum s-a reținut anterior, s-a constatat că la data de 11.03.2010 a fost plătită prima tranșă de bani cu titlu de prefinanțare, astfel cum rezultă din situația de plăți POCU/83/5.2/S/54620 (f. 12 vol. 1 d.u.p.), acesta fiind în opinia instanței și momentul la care a avut loc obținerea pe nedrept de fonduri ori active din bugetul UE sau bugetele administrate de aceasta ori în numele ei.
Este adevărat că în cadrul proiectului au fost plătite ulterior și alte sume de bani cu titlu de prefinanțare și rambursare în perioada 2010 – 2014, însă momentul de debut al curgerii termenului de prescripție a răspunderii penale nu poate fi extins până la data producerii definitive a pagubei sau până la data realizării definitive a folosului patrimonial (conform Deciziei ÎCCJ nr. 5/11.02.2019 pronunțată în recursul în interesul legii). Conform acestei decizii, atunci când infracțiunea comisă este o infracțiune de rezultat sau de pericol concret, dacă, în caz concret, urmarea tipică (corespunzătoare stadiului de infracțiune consumată) se produce la o oarecare distanță în timp față de momentul desfășurării (și încetării comiterii) elementului material, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție a răspunderii penale este momentul consumării (data producerii primei urmări relevante penal/primul moment de la care fapta se poate încadra juridic drept infracțiune).
Ca atare, față de inculpată a fost pronunțată o soluție de încetare a procesului penal în conformitate cu disp. art. 396 alin. 6 C. pr. pen. coroborat cu disp. art. 16 alin. 1 lit. f C. pr. pen.
Instanța a luat act de faptul că inculpata nu a solicitat continuarea procesului penal în condițiile prevăzute de art. 18 C. pr. pen.
În ceea ce privește latura civilă, s-a constatat că în cauză a fost exercitată acțiunea civilă de către persoana vătămată Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene (cu sediul procesual ales în mun. București, Șos. București-Ploiești nr. 1 – 1B, Clădirea Victoria Office, sector 1).
Astfel, prin cererea depusă la dosarul instanței la data de 25.11.2021 (f. 44 și urm. vol. 1) persoana vătămată s-a constituit parte civilă cu suma de 5.517.741,62 lei reprezentând prejudiciul creat acesteia în cadrul proiectului POSDRU/83/5.2/S/54620 – ID 54620 – „Dezvoltarea Durabilă a resurselor umane pentru Turismul Rural din Romania”, la care a solicitat adăugarea accesoriilor constând în dobânzi și actualizarea cu indicele inflației.
În susținerea pretențiilor civile a arătat că în urma verificărilor fișelor contului în care sunt evidențiate plățile anuale efectuate pentru proiectul ID 54620 a rezultat faptul că suma pentru care trebuie să se constituie parte civilă este de 5.517.741,62 lei, având în vedere că din rechizitoriul întocmit în cauză rezultă că întreg proiectul este afectat de infracțiunea reținută.
A precizat că suma de 5.517.741,62 lei cu care s-a constituit parte civilă este formată din: - suma de 4.461.690,97 lei reprezentând plăți efectuate de către AMPOSDRU pentru cereri de rambursare, cereri de plată și cereri de TVA, validate; - suma de 1.056.050,65 lei – UE – reprezentând prefinanțare rămasă de recuperat conform Deciziei de recuperare a prefinanțării nr. 841/23.01.2015.
Soluționarea acțiunii civile alăturată acțiunii penale se realizează potrivit disp. art. 19 C. pr. pen. care prevăd că „(1) Acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale. (2) Acțiunea civilă se exercită de persoana vătămată sau de succesorii acesteia, care se constituie parte civilă împotriva inculpatului și, după caz, a părții responsabile civilmente. ... (5) Repararea prejudiciului material și moral se face potrivit dispozițiilor legii civile”.
Potrivit art. 25 C. pr. pen. „(1) Instanța se pronunță prin aceeași hotărâre atât asupra acțiunii penale, cât și asupra acțiunii civile. (2) Când acțiunea civilă are ca obiect repararea prejudiciului material prin restituirea lucrului, iar aceasta este posibilă, instanța dispune ca lucrul să fie restituit părții civile. (3) Instanța, chiar dacă nu există constituire de parte civilă, se pronunță cu privire la desființarea totală sau parțială a unui înscris sau la restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii ... (5) În caz de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi, lit. e), f) - cu excepția prescripției, i) și j), în caz de încetare a procesului penal ca urmare a retragerii plângerii prealabile, precum și în cazul prevăzut de art. 486 alin. (2), instanța lasă nesoluționată acțiunea civilă”.
Având în vedere soluția pronunțată pe latura penală a cauzei (încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale), precum și faptul că inculpata nu a solicitat continuarea procesului penal în condițiile prev. de art. 18 C. pr. pen., latura civilă a cauzei a fost analizată prin prisma dispozițiilor civile în vigoare la data săvârșirii faptelor ilicite cauzatoare de prejudicii (septembrie 2010 – februarie 2011), respectiv art. 998 din Codul Civil de la 1864: „Orice fapta a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obliga pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara”.
Potrivit art. 103 din Lg. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil (noul Cod Civil) „Obligațiile născute din faptele juridice extracontractuale sunt supuse dispozițiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârșirii lor”.
De asemenea, în cauză se impune și analizarea răspunderii civile delictuale a comitenților pentru faptele prepușilor în conformitate cu dispozițiile art. 1000 alin. 3 C. civ. 1864: „Suntem asemenea responsabili de prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor pentru care suntem obligați a răspunde sau de lucrurile ce sunt sub paza noastră. ... Stăpânii și comitenții, de prejudiciul cauzat de servitorii și prepușii lor în funcțiile ce li s-au încredințat”.
Pentru respectarea principiului prezumției de nevinovăție a inculpatei, în soluționarea laturii civile a cauzei instanța s-a raportat exclusiv la dispozițiile civile care reglementează răspunderea civilă delictuală, fără ca această analiză să înfrângă prezumția de nevinovăție de care aceasta se bucură.
Din analiza art. 998 C. civ. 1864, conform doctrinei și practicii, se ajunge la constatarea că răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, ca de altfel, răspunderea delictuală în general, presupune existența sau întrunirea cumulată a următoarelor condiții sau elemente constitutive: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, culpa, greșeala sau vinovăția autorului faptei ilicite și prejudiciabile.
Prin prejudiciu se înțelege orice rezultat dăunător, prejudiciabil, de natură patrimonială sau nepatrimonială, ce constituie efecte ale încălcării drepturilor subiective și intereselor legitime ale persoanei, prejudiciul trebuind să fie unul cert, respectiv, existența lui să fie sigură, neîndoielnică și să poată fi evaluată în prezent.
Prin fapta ilicită se înțelege orice conduită a omului prin care se încalcă normele dreptului obiectiv sau regulile de conviețuire socială. Cu alte cuvinte, prin fapta ilicită se înțelege acțiunea sau inacțiunea care are ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane.
Pentru antrenarea răspunderii civile delictuale este absolut necesar ca între fapta ilicită și prejudiciu să existe un raport de cauzalitate, respectiv prejudiciul cauzat unei anumite persoane să fie consecința faptei ilicite săvârșite de o altă persoană.
În final, pentru angajarea răspunderii civile delictuale este necesar ca fapta ilicită care a cauzat prejudiciul să fie imputabilă autorului ei, să fi fost săvârșită din culpa acestuia, culpa fiind definită în doctrină ca atitudinea psihică a autorului faptei ilicite și păgubitoare față de fapta respectivă și față de urmările acelei fapte.
S-a constatat că în cauza de față inculpatei i se impută cauzarea unui prejudiciu în modalitatea folosirii în numele Asociației pentru Dezvoltare în Afaceri (ADA) un înscris falsificat, respectiv declarația de eligibilitate nr.127/29.07.2009, faptă care a condus la obținerea pe nedrept a sumei de 3.893.145,38 lei, din care 2.996.096,52 lei din bugetul general al UE și 897.048,86 lei de la bugetul de stat.
Analizând declarația în litigiu înregistrată sub nr. 127/29.07.2009, formulată de MEO în calitate de președinte al Asociației de Dezvoltare în Afaceri, s-a constatat că declarația face parte integrantă din cererea de finanțare formulată în cadrul POS DRU 2007-2013.
Conform declarației, ADA, cât și partenerii implicați în proiect nu se află în nici una din situațiile prevăzute de art. 93(1), art. 94 și art. 96(2)(a) din Regulamentul (CE) nr. 1605/2002 privind Regulamentul Financiar aplicabil bugetului general al Comunităților Europene, cu modificările și completările ulterioare, respectiv: .... se regăsesc în conflict de interese.
Conform art. 94 din Regulamentul (CE, EURATOM) nr. 1605/2002 al Consiliului din 25 iunie 2002 privind regulamentul financiar aplicabil bugetului general al Comunităților Europene: Nu pot fi atribuite contracte candidaților sau ofertanților care, în timpul procedurii de achiziționare: a) se găsesc în situație de conflict de interese; b) se fac vinovați de declarații false în furnizarea informațiilor solicitate de autoritatea contractantă ca o condiție de participare la procedura de achiziționare sau nu au furnizat aceste informații.
Articolul 52 din Regulamentul (CE, EURATOM) nr. 1605/2002 al Consiliului din 25 iunie 2002 privind regulamentul financiar aplicabil bugetului general al Comunităților Europene prevedea că:
”(1) Tuturor actorilor financiari și oricărei alte persoane implicate în execuția, gestionarea, auditarea sau controlul bugetului le este interzis să ia măsuri care pot genera un conflict între propriile lor interese și cele ale Comunităților. Dacă survine un astfel de caz, persoana în cauză trebuie să se abțină de la astfel de măsuri și să prezinte situația autorității competente.
(2) Un conflict de interese survine în cazul în care exercitarea imparțială și obiectivă a funcțiilor unui actor financiar sau ale unei alte persoane, menționate la alineatul (1), este compromisă din motive care implică familia, viața sentimentală, afinitățile politice sau naționale, interesul economic sau orice alt interes comun cu cel al beneficiarului.”
Instanța a constatat că în apărarea sa inculpata a învederat că această stare de incompatibilitate/conflict de interese trebuie să existe între funcționarul public angrenat în procedura de atribuire a fondurilor din bugetul UE și entitatea/entitățile implicate în derularea proiectului, în speță între funcționarii AMPOSDRU, pe de o parte, și reprezentanții ADA și partenerii implicați în proiect, pe de cealaltă parte.
Din Regulamentul precizat rezultă fără putință de tăgadă că starea de conflict de interese nu se limitează doar la categoriile indicate de inculpată (funcționarii AMPOSDRU, pe de o parte, și reprezentanții ADA și partenerii implicați în proiect, pe de cealaltă parte), ci se aplică tuturor actorilor financiari și oricărei alte persoane implicate în execuția, gestionarea, auditarea sau controlul bugetului și cărora le este interzis să ia măsuri care pot genera un conflict între propriile lor interese și cele ale Comunităților.
Este adevărat faptul că dispozițiile cuprinse în legislația națională definesc noțiunea de conflict de interese prin raportare la situația funcționarului public a cărui obiectivitate în exercitarea atribuțiilor care îi revin potrivit dispozițiilor legale este influențată de existența unor interese patrimoniale personale, însă în cauză această stare de afectare a obiectivității este stabilită în limitele cuprinse în art. 94 din Regulamentul nr. 1605/2002 al Consiliului din 25 iunie 2002 privind regulamentul financiar aplicabil bugetului general al Comunităților Europene care, așa cum s-a arătat anterior, se circumscrie tuturor actorilor financiari și oricărei alte persoane implicate în execuția, gestionarea, auditarea sau controlul bugetului și cărora le este interzis să ia măsuri care pot genera un conflict între propriile lor interese și cele ale Comunităților.
Astfel, declarația de eligibilitate completată de inculpată a cuprins referirea expresă la dispozițiile art. 94 din Regulamentul (CE) nr. 1605/2002, iar nu la dispozițiile din legislația națională care definesc noțiunea de conflict de interese prin raportare la situația funcționarului public aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu consfințite prin Constituție sau alte acte normative.
Ori, probatoriul administrat în cauză a stabilit că inculpata a acționat în dublă calitate, de reprezentant al beneficiarului prim al fondurilor europene (ADA) și de asociat în cadrul unui partener contractual (SC RGIC Consultanta SRL), plătit de către ea.
Drept urmare, în calitate de președinte al ADA, pentru activitățile realizate în cadrul proiectului, inculpata s-a găsit, pe toata durata acestui proiect, de la momentul semnării acordului de parteneriat, într-un evident conflict de interese, astfel cum este acesta definit de legislația europeană și națională.
Referitor la fapta ilicită cauzatoare de prejudicii instanța a constatat că această constă în chiar furnizarea declarației de eligibilitate în litigiu, care nu corespundea adevărului, urmată de încheierea contractului de finanțare POSDRU/83/5.2/S/54620 la data de 29.01.2010, contract în baza căruia au fost acordate fonduri din Bugetul UE și din bugetul național cu titlu de prefinanțare/rambursare.
Conform statuărilor ICCJ prin Decizia nr. 4/2016 (RIL) infracțiunea prevăzută de art. 181 din Legea nr. 78/2000 implică, în esență, o inducere în eroare a autorității contractante, prin folosirea unor înscrisuri inexacte sau false, reprezentând, prin urmare, o formă specială de fraudă regăsită în domeniul accesării fondurilor comunitare, ce nu ar putea fi reținută simultan cu incriminarea generală prevăzută de art. 215 din Codul penal din 1969.
Astfel, instanța a reținut că folosirea ori prezentarea de documente sau date false, inexacte ori incomplete reprezintă o modalitate concretă de inducere în eroare a autorității publice care acordă finanțarea, având drept consecință aprobarea finanțărilor din fonduri publice a unei persoane care nu este îndreptățită să le obțină întrucât, în fapt, nu îndeplinește cerințele de eligibilitate prevăzute de lege.
În cazul accesării fondurilor europene prin folosirea unor mijloace enumerate în cuprinsul normei de incriminare prev. de art. 18 ind. 1 din Lg. 78/2000 (documente ori declarații false, inexacte sau incomplete), instanța a constatat că paguba este prezumată, nefiind relevant dacă proiectul a fost respectat în totalitate, neregularitățile privind maniera de obținere generând și prezumția absolută a unei pagube cauzate autorității publice prin conduita făptuitorului.
Ca atare, instanța a constatat că fapta ilicită cauzatoare de prejudicii a constat în acțiunea inculpatei de folosire a declarației de eligibilitate din data de 29.07.2009, neconformă sub aspectul inexistenței conflictului de interese între beneficiarul principal ADA și un partener contractual, acțiune care a condus la obținerea fondurilor în condițiile în care această stare de fapt constituia un impediment în accesarea fondurilor din bugetul UE.
Între faptul ilicit și rezultatul produs există o legătură de cauzalitate directă.
În cauză inculpata MEO a acționat în calitate de prepus al Asociației de Dezvoltare în Afaceri, fiind astfel întrunite condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale a comitenților pentru faptele prepușilor și, în consecință, angajarea răspunderii în solidar a inculpatei și a părții responsabile civilmente ADA în virtutea dispozițiilor art. 86 C. pr. pen.: „persoana care, potrivit legii civile, are obligația legală sau convențională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracțiune și care este chemată să răspundă în proces este parte în procesul penal și se numește parte responsabilă civilmente”.
Cu privire la cuantumul prejudiciului reclamat de partea civilă (5.517.741,62 lei) instanța a constatat că în actul de sesizare s-a individualizat de către procuror un prejudiciu în limita sumei de 3.893.145,38 lei, din care 2.996.096,52 lei din bugetul general al UE și 897.048,86 lei de la bugetul de stat.
Cu toate acestea, partea civilă a solicitat mărirea pretențiilor civile, motivând că în urma verificărilor fișelor contului în care sunt evidențiate plățile anuale efectuate pentru proiectul ID 54620, a rezultat că suma pentru care trebuie să se constituie parte civilă este de 5.517.741,62 lei, având în vedere că din rechizitoriul întocmit în cauză rezultă că întreg proiectul este afectat de infracțiunea reținută.
Cu toate că procurorul a individualizat un prejudiciu inferior celui reclamat de partea civilă, instanța a constatat că în cursul procesului penal, până la terminarea cercetării judecătorești, partea civilă poate mări sau micșora întinderea pretențiilor conform dispozițiilor art. 20 alin. 5 lit. b C. pr. pen..
Instanța a constatat că pretențiile reclamate de partea civilă într-un cuantum superior față de cererea de constituire de parte civilă din etapa urmăririi penale se sprijină în totalitate pe actul ilicit cauzator de prejudicii imputat inculpatei, respectiv de folosire a declarației de eligibilitate din data de 29.07.2009, neconformă sub aspectul inexistenței conflictului de interese între beneficiarul principal ADA și un partener contractual, acțiune care a condus la obținerea fondurilor în condițiile în care această stare de fapt constituia un impediment în accesarea fondurilor din bugetul UE.
În consecință, acțiunea civilă a fost admisă în limita pretențiilor formulate de partea civilă.
În ceea ce privește criticile inculpatei cu privire la incidența termenului prescripției extinctive incident în materie civilă, instanța a constatat că acțiunea civilă a fost alăturată acțiunii penale în conformitate cu dispozițiile art. 19 și urm. C. pr. pen., nefiind așadar exercitată sub auspiciile unei acțiuni civile exercitate în fața instanței civile.
Chiar dacă a intervenit prescripția răspunderii penale pentru infracțiunea dedusă judecății, s-a constatat că instanța penală rămâne în continuare competentă să soluționeze acțiunea civilă în virtutea dispozițiilor art. 25 alin. 5 C. pr. pen.
Pe de cealaltă parte, chiar dacă de la săvârșirea faptei generatoare de prejudicii și până la data începerii urmăririi penale în cauză a trecut o perioadă de timp ce depășește termenul general de prescripție, instanța a constatat că acest din urmă termen începe să curgă conform dispozițiilor art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958: „Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea”. În circumstanțele cauzei instanța a constatat că acest termen a început să curgă cel mai devreme la data de 06.11.2019, dată la care organul de urmărire penală a început urmărirea penală in personam față de inculpată sub aspectul săvârșirii infracțiunii prev. de art. 18 ind. 1 din Lg. 78/2000.
Având în vedere că răspunderea civilă în prezenta cauză se grefează pe fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, instanța a constatat că inculpata și partea responsabilă civilmente vor fi obligate și la plata dobânzii legale, precum și la actualizarea cu rata inflației aferente debitului principal de la data producerii prejudiciului.
De asemenea, constatând că în cursul urmăririi penale au fost instituite măsuri asiguratorii în vederea garantării executării despăgubirilor civile, instanța a menținut măsurile asiguratorii în limita prejudiciului la care inculpata și partea responsabilă civilmente au fost obligate în solidar, respectiv suma de 5.517.741,62 lei, aceasta sumă fiind individualizată de altfel și prin încheierea pronunțată la data de 06.05.2022 în dosarul asociat 30795/3/2020/a2.
Împotriva acestei sentințe au formulat apeluri Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție, inculpata MEO și partea responsabilă civilmente ADA, cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București – Secția a II – a Penală, la data de 18.01.2024, sub nr. de dosar 30795/3/2020.
Reprezentantul Ministerului Public, cu ocazia dezbaterilor, a arătat că apelul este întemeiat pe greșita încetare a procesului penal conform art. 16 lit. f) din Codul de Procedură Penală, la fel ca la termenul din 21.06.2024 a menținut concluziile, în sensul că acesta a devenit neîntemeiat urmare a pronunțării deciziei de dezlegare a unor chestiuni de drept nr. 37/2024, astfel că între timp, de la momentul formulării apelului și până în prezent, nu se mai poate susține că a operat o prescripție specială, termenul de prescripție generală împlinindu-se la data de 28.01.2020, termenul de 10 ani, aplicabil în cauză.
Pentru a susține o soluție de menținere a soluției de încetare a procesului penal dispusă de către prima instanță, suplimentar a arătat faptul că săvârșirea infracțiunii rezultă inclusiv din declarația inculpatei dată la data 04.04.2025, pe care a solicitat ca instanța să o aibă în vedere și în considerarea practicii recente a CEDO în cauza Miron contra României. În această declarație, inculpata recunoaște actul material, respectiv a arătat că aceasta și soțul său aveau calitățile de asociat, administrator, președinte, după caz, în cele două societăți, societatea parteneră principală și partenerul numărul 4, că a întocmit și semnat documentația de accesare a fondurilor europene, inclusiv declarația pe propria răspundere, în sensul că nu se află într-un conflict de interese.
De asemenea, a mai declarat faptul că are experiență în accesarea fondurilor europene și în administrarea unei afaceri, iar în fața primei instanțe nu a solicitat continuarea procesului penal. Ca atare din această atitudine procesuală și din declarația sa rezultă condițiile, cel puțin de ordin obiectiv.
Sub aspect subiectiv, din faptul că avea experiență în accesarea fondurilor, din faptul că avea cunoștință despre calitatea proprie și a soțului acesteia în cele două societăți, rezultă și intenția de fraudare a fondurilor europene.
De altfel, săvârșirea infracțiunii rezultă cu prisosință și din înscrisurile întocmite, respectiv, încă o dată, calitatea de asociat, administrator, președinte a sa și a soțului său.
Ca atare pe acest apel, a solicitat respingerea, având în vedere că a intervenit prescripția răspunderii penale, urmare a pronunțării unei noi decizii a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Apărătorul ales al apelantei-intimată-inculpată MEO, a menționat că apelul vizează, atât latura penală a cauzei, cât și latura civilă.
Pe latura penală a cauzei, a solicitat să se dispună desființarea hotărârii atacate, iar în rejudecare să se dispună încetarea procesului cu reținea incidenței art. 16 alin. (1) lit. i) din Codul de procedură penală, autoritatea lucrului judecat.
Pentru aceasta a argumentat prin motivele de apel și a făcut referire la procesul verbal nr. 978 din 28.11.2013 întocmit de ministrul muncii, în baza căruia s-a emis sesizarea nr. 1115/C/2013 din data de 12.06.2013, prin care Ministerul Muncii, cu privire la încheierea acestui contract, a sesizat o eventuală problemă de conflict de interese.
Or, această sesizare a făcut obiectul dosarului de urmărire penală nr. 297/P/2013, instrumentat de DNA - Serviciul Central, dosar de urmărire penală care s-a finalizat prin clasare. În acest dosar de urmărire penal a fost întocmit și un raport de specialitate, respectiv nota de control nr. 1093 din 10.07.2014, în cuprinsul căreia Departamentul de Luptă Antifraudă precizează că acest control pe care l-au efectuat a verificat modul de obținere și utilizare a fondurilor în cadrul proiectului.
Prin urmare, a apreciat că din aceste înscrisuri rezultă faptul că a fost avută în vedere de către Direcția Națională Anticorupție în dosarul din 2013 posibilitatea existenței unui conflict de interese, controlul Direcției Antifraudă vizând inclusiv modul de obținere a fondurilor, ceea ce se reproșează inculpatei în prezenta cauză, motiv pentru care situația de fapt este în mod substanțial aceeași, dedusă din nou judecății în prezenta cauză, motiv pentru care apreciază că există o veritabilă autoritate de lucru judecat cu care este investită ordonanța de clasare pronunțată de Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Central în acea cauză, ordonanța de clasare având calitatea de hotărâre penală definitivă în sensul art. 4 la protocolul 7 la CEDO, având în vedere faptul că s-a realizat o analiză efectivă pe fondul cauzei, a devenit definitivă în mod evident și nu a fost contestată de niciuna dintre părți.
În ceea ce privește latura civilă a cauzei, a solicitat admiterea apelului, astfel cum a fost formulat și să se dispună respingerea acțiunii civile, în primul rând ca fiind prescrisă, iar în subsidiar ca fiind neîntemeiată, nefiind îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale în prezenta cauză.
În ce se privește prescripția, Tribunalul București, practic, singurul element pe care l-a identificat corect cu privire la prescripție, este legea aplicabilă. Într-adevăr, având în vedere și dispozițiile art. 6 din legea de punere în aplicare a noului Cod civil, prescripțiile începute sub Decretul Lege nr. 167/1958 rămân supuse acestei legi. Prin urmare, termenul de prescripție aplicabil în prezentă a cauză, în ceea ce privește acțiunea civilă, este cel reglementat de art. 3 din Decretul Lege, respectiv de 3 ani de zile, iar momentul la care începe să curgă termenul de prescripție în ceea ce privește răspunderea civilă delictuală este de când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea conform art. 8 din același decret lege.
A solicitat să se observe că, în cazul de față, acțiunea civilă este prescrisă, dreptul material la acțiune este prescris, la oricare dintre cele două elemente, obiectiv de când ar fi trebuit să cunoască sau subiectiv de când a cunoscut partea civilă producerea acestui pretins prejudiciu.
În realitate, acuzația este foarte simplă și clară, aceea că s-a utilizat o declarație care se apreciază că ar conține elemente neadevărate, astfel încât întreg proiectul este afectat de această declarație. De altfel, și la fila 18 a hotărârii Tribunalului București, hotărâre pe care solicită să fie desființată, se precizează foarte clar că partea civilă a solicitat mărirea pretențiilor civile, întocmai pentru că întreg proiectul este afectat de infracțiunea reținută. Prin urmare, fapta cauzatoare de prejudicii este folosirea acestei declarații din 29.07.2009, urmată de încheierea contractului la 29.01.2010. Așadar, dacă este să se raporteze la momentul subiectiv la care partea civilă a cunoscut făptuitorul, precum și întinderea prejudiciului, aceasta este, cu siguranță, cel târziu la momentul încheierii contractului 29.01.2010. La acel moment, partea civilă, Ministerul de Resort, avea toate documentele din care rezulta calitatea doamnei M în cadrul beneficiarului Asociației de Dezvoltare în Afaceri și a partenerului RGIC C SRL.
Având în vedere că s-a constituit partea civilă cu întreaga valoare a proiectului, este clar că la momentul semnării contractului cunoșteau care este valoarea proiectului, ambele condiții de la raportare la momentul subiectiv sunt îndeplinite.
Dacă se va considera, totuși, că nu este aplicabil acest moment, a solicitat să se aibă în vedere momentul obiectiv prevăzut de art. 8 din Decretul Lege, deoarece aceste două cazuri sunt alternative.
Așa cum arată și doctrina de specialitate pe care a citat-o în cuprinsul motivelor de apel, acest moment obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție se întemeiază pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui care este chemat să răspundă de ea. Chiar în cuprinsul hotărârii atacate, la fila 10 a hotărârii, este subliniată această lipsă de diligență a părții civile. A arătat foarte clar faptul că simplul fapt că acești funcționari nu au verificat realitatea declarației de eligibilitate, deși puteau să o facă. Este clar că Ministerul putea să facă această verificare, prin urmare, cel puțin există această culpă prezumată a victimei de a nu depune toate diligentele.
Prin urmare, a solicitat să se observe este faptul că în cauză este împlinit termenul de prescripție a dreptului material la acțiune, indiferent la care dintre cele două motive s-ar raportat, iar motivarea Tribunalului București nu este judicioasă sub acest aspect, de altfel, din motivare, Tribunalul București realizează o lex tertia, având în vedere că reține faptul că este aplicabil Decretul Lege nr. 167/1958, dar stabilește momentul de început al prescripției, momentul la care a început urmărirea penală in rem. Desigur, prin aportare la dispozițiile art. 6 din Noul cod civil și art. 201 din legea de punere în aplicarea Noului cod civil, rezultă că nu s-a fi putut să fie aplicabil decretul lege și prescripția să înceapă să curgă în anul 2019, când a fost începută urmărirea penală in rem, hotărârea tribunalului este clar eronată sub acest aspect.
În orice caz, a solicitat să se aibă în vedere faptul că întrerupea prescripției nu ar fi putut să aibă loc sub imperiul decretului lege printr-o efectuare în continuare a urmăririi penale față de suspectul devenit din acea cauză, prin raportare la dispozițiile art. 16 lit. b) din Decretul Lege, care arătă foarte clar că prescripția nu este întreruptă dacă s-a pronunțat încetarea procesului, astfel încât că simpla existență a dosarului penal, dedus judecății în prezenta cauză sau a dosarului instrumentat de DNA în anul 2013, nu este apt să determine întreruperea cursului prescripției, concluziile fiind acelea de a se constata faptul că prescripția dreptului material la acțiune și implicit a exercitării acțiunii civile s-a împlinit și se impune respingerea acțiunii ca atare.
Dar, cu toate acestea, motivul pentru care a formulat și cererea de revenire asupra poziției de continuare a procesului penal și ceea ce a solicitat este aceea ca instanța să se aplece cu precădere în prezent asupra faptei în sine și a faptului că nu există un conflict de interese. Nu sunt îndeplinite condițiile răspundere civile intelectuale, nu există o faptă ilicită, nu există prejudiciu și nu există vinovăție din partea inculpatei.
În ceea ce privește existența faptei ilicite, a solicitat să se aibă în vedere faptul că nu există o normă care să fi fost încălcată și care să determine un eventual prejudiciu. Art. 52 din regulamentul nr. 1615/2002 al consiliului privind regulamentul financiar aplicabil bugetului, care ulterior s-a updatat și care a extins chiar sfera de aplicare a conflictului de interese, dar nu se încadrează în continuare pe un conflict de interese și se referă la regulamentul nr. 1046/2018, acest art. 52, în vigoare la momentul când au avut loc faptele deduse judecății în prezenta cauză, arătă foarte clar faptul că acest conflict de interese urmărește protejarea intereselor financiare ale bugetului Uniunii Europene. În concret, că persoana care se ocupă de managementul și de execuția bugetului Uniunii Europene să nu aibă un interes privat în modalitatea în care bugetul este executat.
Ori, din nicio probă administrată în prezenta cauză și de aceea a redepus raportul financiar și acel tabel cu măsurile de monitorizare realizate de către autoritate, în niciun caz nu se poate pune problema că există această faptă ilicită în sensul că interesele comunității europene au fost afectate. Bugetul a fost implementat în totalitate, indicatorii au fost de 100% și a fost implementat cu 52,6% sau 52,8% din bugetul alocat.
Acesta este un prim argument al inexistenței faptei ilicite, având trei argumente principale, din care este foarte clar că nu există fapte ilicite. Acesta fiind primul dintre ele, deoarece nu a fost afectat interesul comunității europene.
De asemenea, a solicitat să se aibă în vedere faptul că, dat fiind raporturile care au existat între părți și calitatea inculpatei din prezenta cauză în acel acord, nu poate exista, de plano, conflict de interese și de aceea a depus astăzi regulamentul financiar la care a făcut referire și care acum are nr. 1046/2018, Directiva 2014/2024 privind achizițiile publice a Comisiei Europene și a Parlamentului European, Codul de conduită a Guvernului României, Ghidul privind incompatibilitățile și conflictul de interese de către ANI, precum și un raport efectuat de Curtea de Conturi Europeană pe problema conflictului de interese, într-adevăr în domeniul coeziunii și agriculturii, dar în esență problema este aceeași indiferent de domeniu, conflictul de interese protejează aceleași relații sociale și vizează aceleași chestiuni.
Ori, în toate aceste acte, atât în legislația europeană, cât și în legislația națională, concluzia care rezultă din analizarea acestora este una singură, conflictul de interese vizează relația dintre autoritate și beneficiar. Nu este posibil să existe un conflict de interese între beneficiarul principal și o societate care este afiliată cu aceasta pentru a duce la îndeplinire respectivul contract.
Pentru aceasta, a solicitat să se aibă în vedere faptul că, de exemplu, Directiva 2014/2024 definește la art. 24 conflictul ca făcând referiri la membrii personalului autorității. Ghidul ANI, de asemenea, face referiri la oficialul public, Regulamentul nr. 1046/2018 chiar a extins sfera de aplicare a conflictului de interese și la acest moment, art. 61, care este postul art. 52, arată faptul că actorii financiari trebuie să se abțină de la a se plasa în astfel de poziție de conflict de interese, iar art. 72 din regulament definește care sunt actorii financiari, actorii financiari, evident, fiind ordonatorul de plăți, contabilul și personalul angajat de autoritatea care ordonează plățile în executarea acestor contracte și, practic, în managementul și execuția bugetului Uniunii Europene.
De asemenea, Codul de Conduită al Guvernului României, la capitolul 3, expune toată reglementarea internă și internațională în care este aplicabilă conflictul de interese, iar în mod negreșit toate aceste prevederi se referă la funcționarii publici. Conflictul de interese protejează bugetul Uniunii Europene să fie protejat de afectarea unui interes al persoanei care manageriază și care are funcția de execuție a bugetului, ca aceasta să nu aibă un interes în cheltuirea acestor sume. Ori, nu acesta este cazul în speța dedusă judecății. Inculpata M nu are nicio legătură cu nicio persoană din Comisia de Evaluare, de la autoritate cu atât mai puțin, de la minister, de la OIR Oltenia, cu niciuna dintre aceste persoane și nu aceasta este acuzația. Acuzația este că ADA avea același reprezentant, RGIC C SRL. Acestea sunt două entității afiliate și acesta este al treilea pilon principal pentru care dorește să se observe că nu este o faptă ilicită, entitățile afiliate fiind definite de art. 187 din Regulamentul nr. 1046/2018 art. 187. Este evident faptul că entitățile afiliate pot fi beneficiari ai astfel de granturi acordate de Comisia Europeană, cum este și cazul contractului de fapt.
Mai mult, alin. 3 al articolului spune foarte clar faptul că entitățile afiliate pot participa la astfel de acțiuni privind fondurile europene.
Prin urmare, a solicitat să se observe faptul că, în realitate, declarația de eligibilitate completată de inculpata M nu reprezintă un înscris falsificat, nu atestă o situație care nu corespunde realității, inculpata M neaflându-se în conflict de interese față de niciun actor financiar și față de autoritatea de implementare sau de oricare personal contractant al autorității în implementarea sau în accesarea acestor fonduri.
În ceea ce privește cea de-a doua condiție a răspunderii civile delictuale, aceea a existenței unui prejudiciu, scopul inițial al expertizei pe care a solicitat-o fiind acela de a demonstrat faptul că sumele de bani, în realitate, nu au ajuns la inculpata M, nu a cauzat un prejudiciu.
De asemenea, în raportul financiar, la concluzii, se precizează foarte clar, și a marcat cu galben, că nu este un proiect generator de profit. S-au implementat cursuri pentru, 1500 de persoane, 1500 de persoane sunt beneficiare, persoane implicate în grupul ținta acestui proiect implementat de doamna M.
Aici a făcut referire și la articolul pe care l-a depus cu titlul de jurisprudență, hotărârea de speță Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a casat o hotărârea curții de apel, reținând următoarea chestiune, că deși s-a examinat amplu și detaliat circumstanțele de fapt, instanța nu a procedat la o analiză reală a elementelor de ordin obiectiv și subiectiv care circumstanțiau marja de apreciere în exercitarea funcției. În acea speță, situația era diferită și mult mai limpede, era vorba de un funcționar public care angajase o rudă într-un proiect de fonduri europene și chiar și în acel dosar, Curtea Supremă a casat și a dispus ca instanța să stabilească în rejudecare nu doar latura obiectivă conflictului de interese, ci și vinovăția ca element subiectiv a acestuia, respectiv dacă, într-adevăr, acest conflict de interese a afectat interesul despre care făcea referire mai devreme, interesul comunității, dacă a fost afectat în vreun fel de acest conflict de interese.
Prin urmare, a solicitat să se observe, cum rezultă și din acel raport financiar, faptul că proiectul a fost implementat cu indicatorii la 100%, s-a rambursat 54,96% și a depus și o evidență a cheltuielilor pe proiect, din care rezultă că nu au fost rambursate 4.793.000 de lei pe care inculpata M îi plătește și în ziua de astăzi. Prin urmare, nici această a doua condiție a răspunderii civile delictuale nu este îndeplinită.
În ceea ce privește raportul de cauzalitate, a apreciat că acesta este subsidiar condițiilor, esențială mai fiind vinovăția.
A solicitat să se observe că nu există vinovăție nici sub forma celei mai ușoare culpe în cazul de față, formă de vinovăție pe care, totuși, legea civilă o incriminează. În primul rând, a solicitat să se observe faptul că inculpata M a depus toate documentele către autoritatea de implementare, că nu a încercat inducerea în eroare de nicio manieră, deși ar fi putut să indice pe soț ca reprezentant, nu a făcut asta, s-a trecut tot pe dânsa, tocmai pentru a nu exista nicio discuție și nicio problemă.
Dar, lăsând la o parte această chestiune, a solicitat să se observe și faptul că în cauză este incidentă, dacă se va ajunge până la acest punct al analizei, condițiilor răspunderii civile delictuale, este incidentă și o cauză de exonerare de răspundere, datorată faptei victimei partea civilă de la acest moment, ministerul, desigur, prin organismul care exista la acest moment.
Deși vechea lege civilă nu reglementa în mod specific această chestiune, a fost adoptată pe cale doctrinară și jurisprudențial și acum face obiectul reglementării de la art. 1352 alin. 1 din Codul civil și stabilește că răspunderea este limitată în cazul în care poate fi reținută și o culpă a victimei în producerea acestui pretins prejudiciu.
Ori, în cazul de față, a apreciat că, culpa este, dacă se reține că există o problemă, având în vedere că inculpata a fost transparentă complet cu documentele pe care le-a pus la dispoziție și nu a considerat și nu consideră până în ziua de astăzi, potrivit definițiilor și regulamentelor europene și legislații interne, că există un conflict de interese, autoritatea era cea care avea obligația să verifice documentele și să blocheze acordarea acestui grant, acestui împrumut și se referă la obligațiile pe care autoritatea le are potrivit Anexei nr. 2B la OUG nr. 34/2006, art. 18 alin. (1) lit. b), verificarea îndeplinirii condițiilor de eligibilitate de către operatorii economici.
Ori, dacă autoritatea reclamă, atât în rechizitoriul, cât și în hotărârea primei instanțe faptul că aceste declarații se dau pentru a ușura munca funcționarii publici, este de acord, pentru a ușura munca, dar nu pentru a-i exonera de răspundere.
În mod cert, potrivit obligațiilor legale pe care le au, funcționarii publici, dacă ar fi considerat că există acest conflict de interese, care în realitate oricum nu există, ar fi trebuit să respingă proiectul depus de inculpata M, în niciun caz să fie acordat, să fie implementat cu 100% indicatori și apoi inculpata, care nu a obținut niciun profit în acest proiect, să fie obligată să restituie toate sumele de bani care au fost utilizate pentru a implementa un proiect pentru 1.500 de persoane. Înalta Curte de Casație și Justiție precizează în această decizie de speță că trebuie urmărit și un criteriu al proporționalității, chiar dacă s-a reține prin absurd că există acest conflict de interese, în niciun caz admiterea acțiunii civile și obligarea inculpatei la plata acestor sume de bani nu este o decizie și o consecință proporțională. Interesele și financiare și în ceea ce privește resursele umane ale comunității europene nu au fost afectate în nicio manieră, proiectul a fost implementat cu indicatori de 100%.
De asemenea, a solicitat să se aibă în vedere și declarațiile de martori și aici se referă la inspectorii DLAF, CS a precizat și dânsul prin videoconferință faptul că nu a identificat niciun potențial caz de conflict de interese din ce își aducea dânsul aminte, având în vedere că și ca expert DLAF consideră că într-un raport de conflict de interese trebuie să existe un funcționar public, ceea ce nu era cazul în proiectul doamnei M.
De asemenea, a solicitat să se aibă în vedere și declarația de martor a doamnei NVE, care a fost coordonatorul procesului de evaluare și care a spus că dacă ar fi existat o problemă, nu ar fi avut cum să treacă proiectul. Se verifica de trei ori. Eligibilitatea solicitantului se verifica de POSDRU, apoi de contractare și apoi se mai verifica încă o dată la încheierea contractului de finanțare.
Prin urmare, a solicitat admiterea apelului, astfel cum a fost formulat, să se observe că nu sunt îndeplinite condițiile atragerii răspunderii civile delictuale.
În primul mod, având în vedere că este o excepție peremptorie, a solicitat să se constate faptul că a intervenit prescripția dreptului material la acțiune în ceea ce privește pretențiile deduse judecății în prezenta cauză și care fac obiectul acțiunii civile.
Apărătorul ales al apelantei-parte responsabilă civilmente ADA, cu ocazia dezbaterilor, a arătat că critica sentinței vizează doar greșita soluționare a laturii civile.
A învederat instanței faptul că Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene a avut cunoștință de existența unui presupus prejudiciu cel mai târziu la data de 28.11.2014, când a adus la cunoștință Asociației de Dezvoltare în Afaceri că trebuie să restituie un prejudiciu cauzat în cuantum de 1.056.000 de lei, care reprezenta o prefinanțare.
Cu această sumă, Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene s-a constituit parte civilă în procesul penal. Ca atare nu poate să vină în momentul de față să susțină că nu a avut cunoștință de existența vreunui presupus prejudiciu sau a persoanei presupuse care ar fi condus la crearea acestui prejudiciu abia la data la care a fost începută urmărirea penală în anul 2019.
Așadar, încă din anul 2014 a avut cunoștință de existența prejudiciului, pe care, de altfel, l-a și comunicat așa cum a arătat, prin adresa de ieșire numărul nr. 10353, prin scrisoarea standard de informare a beneficiarului, iar acest prejudiciu, cum spunea, a și fost pus în executare de către ANAF, fiind comunicată către ANAF această scrisoare.
A solicitat să se rețină dată 28.11.2014 ca moment când s-a aflat de existența acestui prejudiciu.
A apreciat că prescripția dreptului la acțiune s-a împlinit înainte de data de 2019 când s-a început urmărirea penală, respectiv cel mai târziu, în 29.11.2017.
O a doua critică pe care ADA a formulat-o vizează neîndeplinirea condițiilor atragerii răspunderii civile delictuale.
A apreciat că neîndeplinirea unei singure condiții va avea ca și consecință respingerea acțiunii civile.
Ca atare, pentru toate aceste considerente expuse, cât și pentru motivele expuse pe larg în scris în memoriu pe care l-a depus, a solicitat admiterea apelului, desființarea hotărârii apelate și în rejudecare să fie respinsă acțiunea civilă exercitată de către Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene.
Cu ocazia dezbaterilor din data de 06.03.2026, în fața completului de divergență, Reprezentantul Ministerului Public a solicitat să se constate că apelul formulat de către Direcția Națională Anticorupție a devenit între timp neîntemeiat, ca urmare a pronunțării Deciziei nr. 37/2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de dezlegare a unor chestiuni de drept. Astfel, nu se mai poate vorbi de întreruperea prescripției răspunderii penale, motiv pentru care, pentru fapta săvârșită de către inculpată s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale.
A menționat că se mențin concluziile formulate anterior, pentru a nu mai reține instanța de judecată.
Apărătorul ales al apelantei-intimată-inculpată MEO, în primul rând, pe apelul formulat de Ministerul Public, a achiesat la concluziile de respingere a cererii de apel ca neîntemeiată.
În ceea ce privește apelul formulat de către inculpată, a solicitat să se observe faptul că s-a formulat apel, atât pe latură penală, cât și pe latură civilă.
Pe latură penală, ceea ce s-a invocat este incidența cu prioritatea impedimentului de la art. 16 alin. (1) lit. i) din Codul de procedură penală, respectiv, o autoritate de lucru judecat care ar interveni în prezenta cauză, care nu ar mai putea dubla procedura care a fost deja evaluată.
Pentru aceasta, a solicitat să se aibă în vedere procesul verbal nr. 978 din 28.11.2013 al Ministerului Muncii, în baza căruia s-a emis și sesizarea 1115/C/2013 din data 12.06.2023, prin care Ministerul Muncii a sesizat organele de anchetă, inclusiv cu o eventuală problemă a unui conflict de interese, această sesizare făcând obiectul dosarului de urmărire penală nr. 297/P/2013. În acest dosar s-a dispus efectuarea unui control de către Departamentul de Luptă Antifraudă, care a emis nota de constatare 1093 din 10.07.2014, în cuprinsul căreia se precizează faptul că au fost analizate documentele, atât în ceea ce privește obținerea fondurilor și încheierea contractului, cât și implementarea acestuia, iar dosarul s-a finalizat cu o soluție de clasare.
Prin urmare, a apreciat că și în acel dosar au fost avute în vedere toate înscrisurile care au stat la baza încheierii contractului de finanțare și care fac obiectul cercetării în prezenta cauză, iar organele de control și ulterior prin ordonanța de clasare, Direcția Națională Anticorupție au constatat faptul că nu este vorba despre o faptă de natură penală. Prin urmare, aceste fapte care sunt deduse judecății au fost analizate și se impune a se constata faptul că este vorba despre un caz de dublare a procedurii.
În ceea ce privește latura civilă, în primul rând, a solicitat să se observe că hotărârea tribunalului este neîntemeiată în ceea ce privește prescripția acțiunii civile. În cazul de față, având în vedere faptul că acțiunea penală este stinsă prin intervenirea prescripției răspunderii penale, devin incidente dispozițiile în materie civilă, inclusiv în ceea ce privește prescripția. Din punctul de vedere al apărării, judicioasă este hotărârea tribunalului doar în ceea ce privește legea aplicabilă. În opinia sa, în mod corect, s-a stabilit faptul că se aplică decretul lege, iar nu Codul civil în ceea ce privește prescripția, Decretul nr. 167/1958, deoarece, fiind în ipoteza unei răspunderi civile delictuale, momentul la care începe să curgă termenul de prescripție, atrage și legea aplicabilă, iar în cazul de față, având în vedere că acuzația este aceea a prejudicierii bugetului statului și al Uniuni Europene prin semnarea acestei declarații care a avut ca rezultat încheierea contractului, este cert că la momentul la care s-a depus această declarație prin care doamna M afirma că nu este în conflict de interese și s-a încheiat contractul de finanțare, este momentul la care a trebuit să înceapă să curgă prescripția răspunderii civile și pentru aceasta solicită să se observe faptul că, atât prin raportare la momentul subiectiv de la care puteau să cunoască, cât și de la momentul obiectiv de la care partea civilă putea să cunoască întinderea prejudiciului și respectiv făptuitorul, ambele momente se plasează sub imperiul decretului lege, care este legea aplicabilă.
Cu toate acestea, în subsidiar, a apreciat că s-ar putea raporta momentul de începere a termenului de prescripție a răspunderii penale și la momentul la care a avut loc, practic, ultima plasă către ADA, la momentul cererii de finanțare numărul 7, cererea de finanțare numărul 8, nefiind virată în bază acesteia nicio sumă de bani pentru ADA.
La acest moment, cu siguranță, partea civilă cunoștea suma de bani care a fost plătită către ADA și un eventual astfel de prejudiciu. Mai mult decât atât, proiectul a fost închis la 31 ianuarie 2013, prin urmare, chiar și la acest moment, acesta ar putea să fie cel târziu momentul la care partea civilă a cunoscut întinderea prejudiciului și persoana care ar fi săvârșit această faptă ilicită. În mod evident, momentul reținut de către Tribunalul București este eronat și oricum, ca modalitate de aplicare a legii civile, Tribunalul București a realizat o lex tertia, întrucât a stabilit că este aplicabil decretul lege și momentul de începere în 2019, sub imperiul unei alte legi, astfel că hotărârea se impune a fi reformată în mod implicit, datorită acestui motiv. Dar, a solicitat să se observe că nu se poate considera că momentul de începere a prescripției este momentul când a avut loc efectuarea în continuare a urmării penale în prezenta cauză, deoarece acuzația este că inculpata a semnat o declarație prin care a afirmat că nu este în conflict de interese. Este evident că, cunoșteau cine este persoana la momentul în care s-a depus această declarație, de când s-au depus extrase de la Registrul Comerțului, în ceea ce privește cele două societăți, ADA și RGICC SRL, de unde rezulta că doamna M are calitate de reprezentant în ambele societăți.
Totuși, cu privire la legea aplicabilă, a supus atenției și o chestiune de ordin procedural și a antamat-o și prin concluziile scrise pe care le-a înaintat la dosarul cauzei. A solicitat să se aibă în vedere faptul că Tribunalul, totuși, a reținut ca lege aplicabilă decretul lege în ceea ce privește prescripția, iar în prezenta cauză Ministerul Public a făcut apel doar pe latură penală în ceea ce privește prescripția răspunderii penale, apel pe care, de altfel, nici nu îl mai susțin. Ori, dacă s-ar schimba legea aplicabilă, a apreciat că există ipoteza în care s-ar putea tinde la crearea unei situații mai grele inculpatei în propria cale de atac și astfel s-ar înfrânge dispozițiile art. 418 din Codul de procedură penală.
Prin urmare, a solicitat să se aibă în vedere și această chestiune de ordin procedural la stabilirea legii aplicabile, apărarea apreciind, la acest moment, că nu s-ar mai putea schimba legea aplicabilă din decretul lege în codul civil, deoarece în mod teoretic, aplicarea Codului civil ar putea să creeze o situație mai grea inculpatei în propria cale de atac în ceea ce privește prescripția răspunderii civile.
În continuare, în ceea ce privește răspunderea civilă, pe condițiile atragerii răspunderii civile, a solicitat să se observe că nu sunt îndeplinite condițiile, nu există o faptă ilicită, fiind depuse la dosar de-a lungul dosarului și, în special la ultimul termen de judecată, actele relevante, Directiva 2014/2024, Codul de Conduită al Guvernului, Ghidul privind incompatibilități și conflictul de interese, Raport al Curții Europene de Conturi și din toate aceste acte, inclusiv din legislația națională și din actele normative la care a făcut referire și Ministerul public și care se regăsesc la fila 70 din rechizitoriu, rezultă foarte clar că un conflict de interese poate să existe doar între un reprezentant al autorității, care este persoana care distribuie, practic, statului, bugetul fondurilor europene și un beneficiar. Nu aceasta este ipoteza în cazul de față. În speță, ADA și RGIC C SRL sunt entități afiliate, iar potrivit art. 187 din Regulamentul nr. 1046/2018 alin. (3), se stabilește foarte clar că entitățile afiliate pot participa la acțiuni de obținere a fondurilor europene.
Din punctul de vedere al apărării, de plano, nu poate exista o faptă ilicită în prezenta cauză.
De asemenea, a solicitat să se observe faptul că nu s-a depus un înscris falsificat, având în vedere că nu există această stare de conflict de interese, proiectul implementat de doamna M nu este un proiect generator de profit, aici făcând referire chiar la concluziile Ministerului Public de la ședința anterioară, prin care a precizat faptul că, în realitate, conflictul de interese protejează situația în care fondurile se transformă într-un beneficiu pentru persoana respectivă. Doamna M a accesat, ca să implementeze proiectul, un credit de 4 milioane de lei pe care încă îl plătește. Nu se poate considera că este persoana care a beneficiat de pe urma acestui proiect. Sunt 1.500 de persoane care au beneficiat de proiectul implementat doamna M. Indicatorii sunt 100% și a depus toate rapoartele sub acest aspect.
În ceea ce privește prejudiciul, a solicitat să se observe că nu există, de asemenea, în ceea ce privește legătura de cauzalitate, a făcut referire și data trecută la obligațiile pe care ministerul le are în calitate de autoritate contractantă care acordă aceste granturi și aici s-a referit la Anexa 2B din OUG nr. 34/2007, art. 18 alin. (1) lit. b), în care sarcina autorității este verificarea îndeplinirii condițiilor de eligibilitate pentru operatorii economici. Într-adevăr, cum s-a susținut și de Ministerul Public la termenul anterior, nu se poate considera în toate cazurile că autoritatea are posibilitatea să verifice această stare de conflict de interese. Dacă ar fi fost persoane diferite și s-ar fi depus această declarație, fără a exista niciun indiciu cu privire la o relație de rudenie sau așa mai departe, atunci autoritatea, în mod evident, nu ar fi putut să verifice această stare. Dar în cazul de față, doamna M era persoana care avea calitate reprezentant în ambele societăți. Nu se poate considera că nu puteai să îți dai seama, dacă considerai că este o situație de conflict de interese, că dânsa ar putea să intre astfel de situație.
Dar aici, a solicitat să se aibă în vedere și declarațiile martorilor din prezenta cauză, atât domnul CS, care a verificat proiectul și care a precizat faptul că nu se poate să existe un conflict de interese între persoanele de ordin privat și între autoritate și privat, acesta fiind sensul instituției conflictului de interese.
De asemenea, martora NVE, coordonatorul procesului de evaluare, a explicat procesul de evaluare și faptul că proiectul nu ar fi avut cum să treacă dacă ar fi existat o problemă, inclusiv sub aspectul unui astfel de conflict de interese.
Pentru aceste motive, a solicitat să se observe că nu există nici legătura de cauzalitate și nici vinovăția inculpatei sub aspectul atragerii răspunderii civile delictuale, întrucât toate documentele au fost la vedere, fiind puse la dispoziție autorității toate extrasele din care rezulta faptul că doamna M are calitate în aceste două societăți. Prin urmare, nu s-a încercat inducerea în eroare a autorității în vederea acordării grantului respectiv, motiv pentru care solicită să se observe că nu sunt definite condițiile și acțiunea civilă se impune a fi respinsă ca atare.
Referitor la concluziile pe care Ministerul Public le-a oferit la termenul anterior, a solicitat să se observe faptul că, în prezenta cauză nu pot fi aplicabile dispozițiile art. 1394 din Codul civil în ceea ce privește prescripția.
Chiar dacă se va aprecia că este aplicabil Codul civil în ceea ce privește răspunderea civilă delictuală, art. 1394, care extinde termenul de prescripție a răspunderii civile, se referă la cazul atunci când există ipoteza unei fapte de natură penală. Ori, în cazul de față, nu este vorba de o faptă de natură penală, acțiunea penală fiind stinsă în mod definitiv. Dispozițiile art. 1394 ar putea să fie incidente și aplicabile doar în cazul în care ar fi vorba despre o acțiune civilă exercitată pe cale separată și ar exista o faptă care a fost constatată de către instanța penală ca fiind o faptă penală și atunci instanța civilă ar putea să aplice art. 1394 pe cale separată sau dacă s-ar da o soluție de renunțare la urmărirea penală și s-ar constata că este o faptă de natură penală, atunci, din nou, s-ar putea aplica art. 1394, dar în prezenta cauză nu este cazul și nu se poate aplica, astfel încât nu s-ar putea stabili termenul de prescripție a răspunderii civile de 10 ani, similar prescripției răspunderii penale, deoarece nu sunt aplicabile aceste dispoziții.
Apărătorul ales al apelantei-parte responsabilă civilmente ADA a solicitat admiterea apelului formulat de subscrisa, motivele de apel fiind similare în ceea ce privește prescripția răspunderii civile și pe fond că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale.
Totodată, a solicitat respingerea apelului Ministerului Public și admiterea apelului formulată de inculpată.
***
Examinând legalitatea și temeinicia hotărârii apelate, în raport de criticile formulate, cât și sub toate aspectele de fapt și de drept supuse verificărilor în temeiul dispozițiilor art. 417 alin. 2 Cod procedură penală, în majoritate, Curtea constată următoarele:
Prin rechizitoriul P.Î.C.C.J. – Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Constanța cu nr. 163/P/2019 din data de 12.11.2020, a fost trimisă în judecată, în stare de libertate, inculpata MEO, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de folosire sau prezentare cu rea-credință de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, faptă prev. de art. 181 alin. 1 și 3 din Legea nr. 78/2000, constând în aceea că, pentru încheierea contractului de finanțare nr. POSDRU/83/5.2/S/54620, a folosit în numele Asociației pentru Dezvoltare în Afaceri (ADA) un înscris falsificat, respectiv declarația de eligibilitate nr. 127/29.07.2009, obținând în acest fel pe nedrept suma de 3.893.145,38 lei, din care 2.996.096,52 lei din bugetul general al UE și 897.048,86 lei de la bugetul de stat.
Inculpata MEO a negat comiterea infracțiunii imputate, formulând apărări inclusiv în apel legate atât de aspectele de ordin factual reținute, cât și de cele de ordin juridic. Curtea se va opri asupra aspectelor de drept invocate sau constatate din oficiu, în baza propriei analize, având în vedere că fapta însăși, în modalitatea descrisă în actul de sesizare, din perspectiva ilicitului penal conform reglementării infracțiunii prevăzute de art. 181 alin. 1 și 3 din Legea nr. 78/2000, nu există.
Anterior analizei in concreto a cauzei, Curtea apreciază necesar a se puncta anumite elemente vizând fapta ilicită penală dedusă judecății.
Astfel, fapta prevăzută de legea penală vizând incriminarea cuprinsă în art. 181 din Legea nr. 78/2000 este o infracțiune de rezultat, astfel cum rezultă din deciziile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul mecanismului de asigurare a unei practici judiciare unitare (Decizia nr. 4 din 4 aprilie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 2 iunie 2016; Decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 138 din 21 februarie 2020), dar și din jurisprudența sa constantă (Deciziile nr. 816/RC din 19 decembrie 2024, nr. 170A din 6 iunie 2024, nr. 244A din 27 iulie 2023, nr. 311/RC din 21 iunie 2022, nr. 169/A din 26 iunie 2020, nr. 339/A din 14 decembrie 2018, nr. 389A din 29 octombrie 2015, nr. 144 din 28 ianuarie 2015 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția penală.), precum și din normele regulamentare și jurisprudența C.J.U.E. privind interpretarea acestora, ceea ce presupune, pentru întrunirea elementelor de tipicitate, să se dovedească atât prejudiciul (existența și întinderea sa), cât și legătura de cauzalitate dintre elementul material (folosirea de documente sau declarații false, inexacte sau incomplete) și prejudiciul creat. Instanța supremă și-a reconfirmat practica prin recenta decizie nr. 190/19 mai 2025, hotărâre la rândul său obligatorie, fiind pronunțată în cadrul mecanismului de asigurare a unei practici judiciare unitare.
Fiind o infracțiune de rezultat, se consumă la momentul în care s-a produs rezultatul socialmente periculos, care, în cazul infracțiunii deduse judecății, constă în prejudiciul cauzat bugetului Uniunii Europene sau a bugetelor administrate de acesta. Pentru a stabili întinerea prejudiciului această materie este însă necesară o analiză mai profundă, din perspectiva jurisprudenței CJUE și ICCJ în materie.
Atât regulamentele europene, cât și actele normative naționale fac distincție între neregularități și fraude, ca și fapte ilicite comise în legătură cu accesarea fondurilor europene.
Prin decizia nr. 190/19 mai 2025 pronunțată de ICCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost realizată o analiză exhaustivă, atât din perspectiva legislației europene, cât și a celei naționale asupra criteriilor de delimitare dintre cele două noțiuni.
„91. Neregula este definită în art. 2 pct. 36 din Regulamentul (UE) nr. 1.303/2013 ca fiind „orice încălcare a dreptului Uniunii sau a dreptului național în legătură cu aplicarea sa care rezultă dintr-un act sau dintr-o omisiune a unui operator economic implicat în implementarea fondurilor ESI, care are sau ar putea avea ca efect un prejudiciu la adresa bugetului Uniunii prin imputarea unei cheltuieli necorespunzătoare bugetului Uniunii”.
92. Neregula este definită în mod similar și în dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Regulamentul (UE) nr. 1.306/2013 ca fiind „orice neregulă în înțelesul articolului 1 alineatul (2) din Regulamentul (CE, Euratom) nr. 2.988/95”, iar conform acestei din urmă dispoziții „constituie abatere orice încălcare a unei dispoziții de drept comunitar, ca urmare a unei acțiuni sau omisiuni a unui agent economic, care poate sau ar putea prejudicia bugetul general al Comunităților sau bugetele gestionate de acestea, fie prin diminuarea sau pierderea veniturilor acumulate din resurse proprii, colectate direct în numele Comunităților, fie prin cheltuieli nejustificate”.
93. În legislația națională, neregula este definită în dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011 ca fiind „orice abatere de la legalitate, regularitate și conformitate în raport cu dispozițiile naționale și/sau europene, precum și cu prevederile contractelor ori a altor angajamente legal încheiate în baza acestor dispoziții, ce rezultă dintr-o acțiune sau inacțiune a beneficiarului ori a autorității cu competențe în gestionarea fondurilor europene, care a prejudiciat sau care poate prejudicia bugetul Uniunii Europene/bugetele donatorilor publici internaționali și/sau fondurile publice naționale aferente acestora printr-o sumă plătită necuvenit”.
94. Frauda, deși este menționată în regulamentele europene privind politicile agricole comune și dezvoltare rurală (aplicabile în raport cu problema de drept supusă dezlegării), nu este definită de acestea, însă este definită noțiunea de „suspiciune de fraudă” în art. 2 lit. a) din Regulamentul delegat (UE) 2015/1.9716 ca fiind „o neregulă care determină inițierea unei proceduri administrative sau judiciare la nivel național în vederea stabilirii existenței unui comportament intenționat, în special a unei fraude, astfel cum este prevăzută la articolul 1 alineatul (1) litera (a) din Convenția elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene”, iar conform acestei din urmă dispoziții „constituie fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Comunităților Europene, în materie de cheltuieli, orice acțiune sau omisiune intenționată cu privire la:
95. În legislația națională, frauda este definită în art. 2 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 66/2011 ca fiind „infracțiunea săvârșită în legătură cu obținerea ori utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora, încriminată de Codul penal ori de alte legi speciale.”
98. Comparând definițiile anterior expuse pentru neregulă și fraudă se poate concluziona că frauda poate fi săvârșită, sub aspectul formei de vinovăție, doar cu intenție, în timp ce neregula poate fi săvârșită atât cu intenție, cât și din culpă.
99. Totodată, din suprapunerea acelorași definiții se poate concluziona și că orice fraudă reprezintă o neregulă, însă nu orice neregulă constituie fraudă astfel încât să antreneze răspunderea penală pentru infracțiuni contra intereselor financiare ale Uniunii Europene sau a bugetelor din fondurile publice.”
Decizia instanței supreme se raportează în cea mai mare măsură la prevederi legale neaflate în vigoare la data epuizării activității presupus infracționale care face obiectul cauzei. Analiza acesteia rămâne însă pertinentă și în raport de circumstanțele cauzei cât timp prevederi cu același conținut sau cu conținut asemănător se regăseau în fondul activ al legislației europene și naționale.
Astfel, noțiunea „neregularitate” („abatere”) este definită la articolul 2 punctul 7 din Regulamentul nr. 1083/2006 drept orice încălcare a unei dispoziții a dreptului Uniunii care rezultă dintr-un act sau dintr-o omisiune a unui operator economic (agent economic) care are sau ar putea avea ca efect un prejudiciu la adresa bugetului general al Uniunii Europene prin imputarea unei cheltuieli necorespunzătoare bugetului general. Existența unei „neregularități” în sensul articolului 2 punctul 7 din Regulamentul nr. 1083/2006 presupune întrunirea a trei elemente, și anume o încălcare a dreptului Uniunii, un act sau o omisiune a unui operator economic aflat la originea acestei încălcări și un prejudiciu, actual sau potențial, adus bugetului Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 octombrie 2020, Elme Messer Metalurgs, C-743/18, EU:C:2020:767, punctul 51).
De asemenea, potrivit art. 1, alin. 1, din Convenția privind protecția intereselor financiare ale Comunităților Europene, din anul 1995 (Convenția PIF) (1) În sensul prezentei convenții, constituie fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Comunităților Europene: (a) în materie de cheltuieli, orice acțiune sau omisiune intenționată cu privire la: folosirea sau prezentarea unor declarații sau documente false, inexacte sau incomplete care au ca efect perceperea sau reținerea pe nedrept a unor fonduri care provin din bugetul general al Comunităților Europene sau din bugetele gestionate de Comunitățile Europene sau în numele acestora; necomunicarea unei informații prin încălcarea unei obligații specifice, având același efect; deturnarea acestor fonduri în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate inițial, având același efect.
Noțiunile de abatere și, respectiv, fraudă au fost definite explicit și în legislația națională, în cuprinsul OG nr. 79/2003, care statuează la art. 2, alin. 1, lit. a și b următoarele:
În sensul prezentei ordonanțe, termenii și expresiile de mai jos se definesc după cum urmează:
a) neregula reprezintă orice abatere de la legalitate, regularitate și conformitate în raport cu dispozițiile legale naționale și/sau comunitare, precum și cu prevederile contractelor ori ale altor angajamente legale încheiate în baza acestor dispoziții, care prejudiciază bugetul general al Comunității Europene și/sau bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, precum și bugetele din care provine cofinanțarea aferentă printr-o cheltuială necuvenită;
b) frauda reprezintă orice acțiune sau omisiune intenționată în legătura cu obținerea, utilizarea sau gestionarea fondurilor comunitare provenind din bugetul general al Comunităților Europene sau din bugetele administrate de acestea ori in numele lor, precum și/sau din bugetele de cofinanțare aferente, incriminată prin Codul penal, Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, cu modificările și completările ulterioare, sau prin alte legi speciale;
În același timp ICCJ remarcă și modul în care sunt circumscrise cele două noțiuni, și anume o noțiune gen, mai largă – aceea de neregulă, care cuprinde noțiunea de fraudă (noțiunea specie), care este mai restrânsă. Din acest motiv nu trebuie să surprindă terminologia folosită de CJUE în decizia din 8 iunie 2023, pronunțată în Cauza C-545/21, unde folosește cel mai adesea noțiunea de neregulă.
Independent de gravitatea abaterii, recuperarea fondurilor provenind de la bugetul Uniunii Europene sau de la bugetele administrate de aceasta se face cu respectarea principiului proporționalității.
Prin hotărârea CJUE din 8 iunie 2023, pronunțată în Cauza C-545/21, Azienda Nazionale Autonoma Strade SpA (ANAS) împotriva Ministero delle Infrastrutture e dei Trasporti, s-a declarat că: „Articolul 98 alineatele (1) și (2) din Regulamentul nr. 1.083/2006 trebuie interpretat în sensul că, în cazul unei «neregularități», astfel cum este definită la articolul 2 punctul 7 din acest regulament, acesta impune statelor membre, pentru a determina corecția financiară aplicabilă, să efectueze o apreciere de la caz la caz, cu respectarea principiului proporționalității, ținând seama în special de natura și de gravitatea neregularităților constatate, precum și de impactul lor financiar asupra fondului în cauză.”
Prin aceeași hotărâre de referință CJUE a statuat la paragrafele 44-47 că „o interpretare a articolului 98 alineatele (1) și (2) din Regulamentul nr. 1083/2006 în sensul că impune în mod sistematic statelor membre, în cazul în care se constată o neregularitate, în sensul articolului 2 punctul 7 din acest regulament, să retragă integral finanțarea aprobată și să recupereze sumele deja plătite, inclusiv atunci când această finanțare a fost utilizată în scopurile prevăzute și pentru lucrări eligibile pentru finanțare europeană și efectiv realizate, pe lângă faptul că nu își găsește niciun sprijin în modul de redactare a acestor dispoziții, ar echivala, în plus, cu instituirea în mod automat a unei rate de corecție financiară de 100 %, cu încălcarea criteriilor stabilite la alineatul (2) al acestui articol 98 și a principiului proporționalității. 45 În acest context, Orientările din 2013 ale Comisiei, menționate de instanța de trimitere, care definesc baremul ratelor de corecție financiară aplicabile în special în temeiul articolului 99 din Regulamentul nr. 1083/2006, care privește criteriile aplicabile corecțiilor financiare efectuate de Comisie, pot fi luate în considerare pentru a concretiza criteriile prevăzute la articolul 98 alineatul (2) din acest regulament, cu alte cuvinte criteriile aplicabile corecțiilor financiare efectuate de statele membre. Astfel, deși aceste orientări nu sunt obligatorii pentru statele membre, acestora li se recomandă totuși, la punctul 1.1 din acestea, „să respecte aceleași criterii și rate atunci când corectează [în special în temeiul articolului 98 din regulamentul menționat] neregularitățile detectate de propriile servicii”. 46 Din cuprinsul punctului 1.3 primul paragraf din orientările menționate, privind „criteriile care trebuie luate în considerare pentru a decide ratele de corecție care trebuie aplicate”, reiese că, în cazul în care nu este posibil să se cuantifice cu exactitate impactul financiar pentru contractul în cauză, aplicarea unei rate de corecție de 5 %, de 10 %, de 25 % sau de 100 % trebuie să țină seama de gravitatea neregularității și de principiul proporționalității. 47 În conformitate cu acest punct 1.3 al doilea paragraf, o neregularitate este considerată gravă atunci când nerespectarea legislației aplicabile unui contract de achiziții publice, în special principiile transparenței și egalității de tratament, determină atribuirea unui contract unui alt ofertant decât cel care ar fi trebuit să obțină acest contract. În plus, reiese în special din ultimul paragraf al punctului 1.3 menționat că, în cazul în care neregularitatea favorizează unul sau mai mulți ofertanți, se poate aplica corecția financiară de 100 %”.
Situația speței care a făcut obiectul sesizării CJUE este, din anumite perspective, diferită de cea de față. În primul rând, în cauza respectivă fondurile europene au fost alocate pentru o achiziție publică, care este reglementată și de norme speciale (cum este decizia C(2013) 9527 final a Comisiei din 19 decembrie 2013, la care face și Curtea referire în decizia sa). Sesizarea a fost efectuată de o instanță de contencios administrativ, iar nu de o instanță penală, iar obiectul cauzei era reprezentat de o acțiune în anulare a unei decizii a Ministerului Infrastructurilor și Transportului prin care se dispusese recuperarea sumelor deja plătite în cadrul unui program finanțat din fondurile structurale ale UE ca urmare a unei anchete penale ce punea în lumină un potențial sistem de corupție a funcționarilor ANAS (autoritatea publică contractantă). Decizia a fost emisă anterior finalizării anchetei penale, cele două proceduri desfășurându-se în paralel. Din acest motiv Curtea de la Luxemburg a constat că în cauză nu putea fi vorba de o fraudă ci doar de o suspiciune de fraudă, în sensul art. 27 lit. c din Regulamentul nr. 1828/2006. Cu toate acestea, anumite principii statuate de Curte devin aplicabile neîndoielnic și în cazul fraudelor, și anume:
1. nu există nici o acoperire legală pentru retragerea integrală a finanțării aprobate sau, după caz, pentru recuperarea integrală a sumelor deja plătite, automat, în orice situație în care se constată o neregularitate;
2. corecțiile financiare în cazul constatării unor neregularități se va face conform principiului proporționalității;
3. instituirea în mod automat a unei rate de corecție financiară de 100 %, încalcă criteriile stabilite la art. 98, alin. 2 din Regulamentul nr. 1083/2006 și principiul proporționalității.
4. în cazul în care nu este posibil să se cuantifice cu exactitate impactul financiar pentru contractul în cauză, aplicarea unei rate de corecție de 5 %, de 10 %, de 25 % sau de 100 % trebuie să țină seama de gravitatea neregularității și de principiul proporționalității.
5. chiar și în cazul în care frauda favorizează pe unul dintre ofertanți, care este considerată o abatere gravă, se poate aplica o corecție financiară de 100%, fără a fi deci obligatoriu. CJUE nu a impus o astfel de corecție, nici chiar în cazul contractelor de achiziții publice, unde regulile sunt mai stricte decât în mediul privat.
Instanța supremă națională pornind de la statuările Curții de la Luxembourg a concluzionat de asemenea că principiul proporționalității este unul fundamental în materie, indiferent de natura neregularității, având o consacrare expresă (art. 85 alin. (3), art. 143 din Regulamentul (UE) nr. 1.303/2013, art. 56, art. 58 alin. (1) lit. d), art. 64 alin. (5) din Regulamentul (UE) nr. 1.306/2013, precum și în pct. 19 și 31 din preambulul Regulamentului delegat (UE) nr. 640/2014, art. 2, lit. n și art. 17 din OUG nr. 66/2011), aplicându-se inclusiv în cazul comiterii unei fraude (decizia nr. 190/19.05.2025, par. 105, 106, 107, 134).
Având în vedere că în cauză au fost formulate apeluri atât de către Ministerul Public cât și de către inculpată și partea responsabilă civilmente, cele din urmă vizând atât latura penală cât și latura civilă, Curtea va analiza apelurile referitoare la latura penală cu prioritate, urmând a răspunde criticilor referitoare la latura civilă ulterior.
Față de apelul inculpatei MEO, Curtea reține ca neîntemeiat motivul de apel prin care inculpata a solicitat încetarea procesului penal în temeiul art.16, alin.1 lit. i din Codul de procedură penală, susținând existența autorității de lucru judecat ca urmare a ordonanței de clasare din data de 27.04.2015, pronunțată de Direcția Națională Anticorupție în dosarul penal nr. 368/P/2014.
În esență, apărarea a susținut că prin procedura penală anterioară ar fi fost analizat același proiect finanțat din fonduri europene, invocând, în sprijinul acestei concluzii, și verificările efectuate de Departamentul pentru Luptă Antifraudă, apreciind că acestea ar fi privit atât modul de utilizare, cât și modul de obținere a fondurilor. Din această perspectivă, s-a susținut că situația de fapt ar fi în mod substanțial aceeași cu cea care formează obiectul prezentei cauze, astfel încât ordonanța de clasare ar împiedica o nouă procedură penală.
În legătură cu această ordonanță de clasare, Curtea are în vedere că noțiunea de hotărâre judecătorească are un sens autonom nefiind limitată doar la sentințele și deciziile pronunțate de instanță de judecată, putând intra în această categorie și soluțiile pronunțate de procuror.
În acest sens, Curtea are în vedere că în cauzele reunite Gozutok și Brugge, precum și în cauzele Kossowski, CJUE a statuat că principiul ne bis in idem se aplică și în privința soluțiilor de netrimitere în judecată, prin care Ministerul Public pronunțându-se asupra fondului cauzei în urma unei proceduri aprofundate, pune capăt, fără intervenția instanței, procedurii penale angajate în acel stat.
De asemenea, în cauza, Mihalache c României CEDO a statuat că ”având în vedere locul esențial pe care îl ocupă art. 4 din Protocolul nr. 7 în sistemul Convenției și scopul dreptului pe care îl garantează, folosirea în versiunea franceză a acestui articol a termenului „jugement” nu poate justifica o abordare restrictivă a noțiunii de persoană „achitată sau condamnată”. Ceea ce contează într-o anumită cauză este ca hotărârea în discuție să fie emisă de o autoritate învestită să participe la administrarea justiției în ordinea juridică națională respectivă și ca această autoritate să fie competentă în temeiul dreptului național să stabilească și să sancționeze, după caz, comportamentul contrar legii de care este acuzată persoana în cauză. Faptul că hotărârea în litigiu nu ia forma unei hotărâri judecătorești nu este de natură să repună în discuție achitarea sau condamnarea persoanei în cauză, un astfel de element de procedură și de formă neputând afecta efectele acestei hotărâri. În plus, versiunea în limba engleză a textului art. 4 din Protocolul nr. 7 permite această interpretare largă a noțiunii. În plus, Curtea a aplicat în mod constant o abordare similară pentru stabilirea efectelor unei situații juridice, de exemplu atunci când a examinat dacă o procedură definită ca administrativă în dreptul național producea efecte care impuneau să fie încadrată ca „penală” în sensul autonom al Convenției [a se vedea, printre multe altele, A și B împotriva Norvegiei, citată anterior, pct. 139 și 148; și Sergey Zolotukhin, citată anterior, pct. 54-57; a se vedea, de asemenea, Tsonyo Tsonev împotriva Bulgariei (nr. 2), nr. 2376/03, pct. 54, 14 ianuarie 2010, cauză în care Curtea a constatat că decizia primarului de a-i aplica reclamantului o amendă administrativă, care nu a fost contestată în justiție și era executorie, a constituit o hotărâre definitivă în sensul art. 4 din Protocolul nr. 7].” În consecință a Curtea a considerat că, pentru existența unei hotărâri, intervenția unei instanțe nu este necesară.
În ceea ce privește condițiile pe care trebuie să le îndeplinească ancheta finalizată cu o soluție de clasare, pentru a stabili dacă o anumită hotărâre constituie o „achitare” sau „condamnare”, Curtea s-a axat, așadar, pe conținutul propriu-zis al actului în discuție și a examinat efectele acestuia asupra situației persoanei în cauză. Pe baza textului art. 4 din Protocolul nr. 7, consideră că folosirea cu intenție a sintagmei „achitat sau condamnat” implică faptul că a avut loc angajarea răspunderii „penale” a persoanei acuzate în urma unei examinări a circumstanțelor cauzei; cu alte cuvinte, că s-a efectuat examinarea fondului cauzei. Pentru a putea efectua o astfel de examinare, este esențial ca autoritatea responsabilă cu luarea hotărârii să fie învestită în dreptul național cu o competență decizională care să îi permită să examineze fondul cauzei. Acesta autoritate trebuie apoi să se axeze pe studierea sau aprecierea probelor depuse la dosar și să facă o apreciere a participării reclamantului la unul sau la toate evenimentele care au dus la sesizarea organelor de cercetare, pentru a hotărî dacă s-a stabilit răspunderea „penală” [a se vedea, mutatis mutandis, Allen împotriva Regatului Unit (MC), nr. 25424/09, pct. 127, CEDO 2013, cauză având ca obiect sfera de aplicare a prezumției de nevinovăție în raport cu art. 6 § 2 din Convenție, în care conținutul deciziei, nu forma acesteia, a fost factorul determinant pentru Curte].
Astfel, constatarea existenței unei aprecieri a circumstanțelor cauzei și a vinovăției sau nevinovăției acuzatului poate fi susținută de evoluția procedurii într-o anumită cauză. În cazul în care urmărirea penală a fost începută în urma incriminării persoanei în cauză, victima a fost audiată, probele au fost strânse și administrate de autoritatea competentă și o hotărâre motivată în baza acestor probe a fost pronunțată, ne aflăm în prezența unor factori de natură să ducă la constatarea că s-a efectuat examinarea fondului cauzei.
În esență, puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată, iar hotărârea este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre. Efectul de "lucru judecat" al unei hotărâri judecătorești are două accepțiuni: stricto sensu, semnifică autoritatea de lucru judecat, care face imposibilă judecarea unui nou litigiu între aceleași părți, pentru același obiect, cu aceeași cauză (exclusivitatea); lato sensu semnifică puterea de lucru judecat, care presupune că hotărârea beneficiază de o prezumție irefragabilă că exprimă adevărul și că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre (obligativitatea). În prezenta cauză, relevantă este posibilitatea ca cele statuate de procurori să se impună cu valoare de adevăr absolut în prezenta cauză.
În plus, Curtea reține că principiul ne bis in idem, reflectat în dreptul intern prin cazul de împiedicare a exercitării acțiunii penale prevăzut de art.16, alin.1 lit. i din Codul de procedură penală, presupune, între altele, existența identității faptelor materiale care au constituit obiectul celor două proceduri. Nu este suficient ca procedurile să privească aceeași persoană, același proiect, același contract ori același context factual general, fiind necesar ca cea de-a doua procedură să aibă ca obiect aceleași fapte sau fapte care sunt, în substanță, aceleași cu cele asupra cărora s-a pronunțat anterior o soluție definitivă. Această condiție nu este îndeplinită în cauză.
Astfel, împrejurarea că dosarul penal nr. 368/P/2014 al Direcției Naționale Anticorupție a privit același proiect POSDRU/83/5.2/S/54620 nu determină, prin ea însăși, existența identității de fapt necesare pentru reținerea autorității de lucru judecat. Un proiect finanțat din fonduri europene presupune o succesiune de operațiuni și raporturi juridice distincte, începând cu întocmirea și depunerea documentației necesare obținerii finanțării și continuând cu încheierea contractului, efectuarea plăților, implementarea activităților, realizarea achizițiilor, justificarea cheltuielilor și solicitarea rambursării acestora. Neregulile susceptibile de a interveni în aceste etape reprezintă conduite materiale distincte, chiar dacă toate se raportează la același proiect.
Din examinarea obiectului dosarului penal nr. 368/P/2014 și a ordonanței de clasare din 27.04.2015 rezultă că cercetările și analiza efectuate în acea cauză au vizat nereguli referitoare la derularea și implementarea proiectului, respectiv conduita ulterioară acordării finanțării, iar nu modalitatea în care finanțarea a fost obținută și, în particular, veridicitatea documentelor depuse în etapa premergătoare încheierii contractului de finanțare.
În schimb, obiectul prezentei cauze este diferit, fapta pentru care inculpata a fost trimisă în judecată constă, potrivit actului de sesizare, în folosirea, în numele Asociației pentru Dezvoltare în Afaceri, în vederea încheierii contractului de finanțare nr. POSDRU/83/5.2/S/54620, a declarației de eligibilitate nr.127/29.07.2009, despre care acuzarea a susținut că ar conține date necorespunzătoare adevărului, conduită despre care s-a afirmat că ar fi determinat obținerea pe nedrept a fondurilor.
Așadar, prezenta acuzație privește o conduită anterioară obținerii finanțării, constând în întocmirea și folosirea documentației de eligibilitate pe baza căreia autoritatea finanțatoare a decis acordarea fondurilor, în timp ce cercetările finalizate prin ordonanța din 27.04.2015 au avut ca obiect conduite referitoare la derularea proiectului ulterior obținerii finanțării.
Diferența nu este una pur formală ori rezultată din calificarea juridică atribuită faptelor în cele două proceduri, ci privește însăși materialitatea acestora. Prin urmare, nu se poate reține existența aceluiași fapt istoric numai pentru că ambele categorii de conduite au legătură cu același contract de finanțare.
Curtea nu poate primi nici argumentul apărării întemeiat pe împrejurarea că verificările efectuate în cadrul procedurii anterioare ar fi privit generic „modul de obținere și utilizare a fondurilor”. O asemenea formulare, prin caracterul său general, nu este suficientă pentru a demonstra că obiectul efectiv al urmăririi penale și al soluției de clasare l-a constituit și fapta concretă dedusă judecății în prezenta cauză.
Pentru existența autorității de lucru judecat nu este determinant dacă anumite documente, împrejurări ori aspecte privind etapa acordării finanțării au ajuns incidental la cunoștința organelor de urmărire penală în cadrul primei investigații. Ceea ce prezintă relevanță este dacă fapta materială concretă constând în folosirea declarației de eligibilitate nr. 127/29.07.2009, în vederea obținerii finanțării, a constituit obiect al acuzației și al soluției definitive de clasare pronunțate în acea cauză.
Or, din actele invocate nu rezultă că ordonanța din 27.04.2015 ar fi tranșat existența sau inexistența unei fapte constând în prezentarea, în etapa accesării finanțării, a declarației de eligibilitate menționate și nici că organul de urmărire penală ar fi examinat răspunderea inculpatei pentru obținerea fondurilor prin pretinsa folosire a acestui înscris apreciat de acuzare ca fiind fals.
În această privință trebuie distins între obiectul unei activități de control sau al mijloacelor de probă administrate în cadrul unei anchete și obiectul procesual al cauzei penale. Faptul că un raport de control a examinat pe larg proiectul ori că organul de urmărire penală a avut la dispoziție documentația aferentă finanțării nu conduce la concluzia că orice faptă susceptibilă de a fi identificată pe baza acelor documente a fost cercetată și soluționată definitiv. Autoritatea de lucru judecat se raportează la faptele asupra cărora a purtat efectiv procedura penală soluționată definitiv, iar nu la toate faptele care, ipotetic, ar fi putut fi descoperite cu ocazia acesteia.
În consecință, nici eventuala constatare că organele judiciare ar fi avut posibilitatea, în cadrul primei investigații, să observe și împrejurările referitoare la declarația de eligibilitate nu este suficientă pentru activarea principiului ne bis in idem. Acesta protejează persoana împotriva unei noi urmăriri sau judecăți pentru aceeași faptă, nu împotriva cercetării unei fapte distincte care ar fi putut fi, dar nu a fost, investigată într-o procedură anterioară având un alt obiect.
De asemenea, simpla împrejurare că în ambele proceduri apare problematica unui posibil conflict de interese nu conduce la concluzia identității faptelor. Noțiunea juridică analizată poate fi aceeași, însă idem-ul relevant pentru autoritatea de lucru judecat este determinat de identitatea faptelor concrete, privite ca ansamblu de circumstanțe factuale indisolubil legate între ele, iar nu de identitatea unei probleme juridice, a unui element contextual sau a proiectului în legătură cu care acestea au apărut.
În speță, acuzația dedusă prezentei judecăți este individualizată printr-un act material precis, folosirea declarației de eligibilitate nr. 127/29.07.2009, printr-un anumit moment temporal și printr-o finalitate concretă, respectiv obținerea finanțării și încheierea contractului din 29.01.2010. Aceste elemente nu se suprapun faptelor referitoare la modul de derulare și implementare a proiectului cercetate în dosarul penal finalizat prin ordonanța de clasare din 27.04.2015.
În aceste condiții, chiar acceptând susținerea apărării potrivit căreia ordonanța de clasare din 27.04.2015 constituie o soluție definitivă aptă, în principiu, să beneficieze de protecția conferită de principiul ne bis in idem, această împrejurare nu este suficientă pentru reținerea cazului prevăzut de art.16, alin.1lit. i din Codul de procedură penală, întrucât lipsește condiția esențială a identității faptelor materiale care au constituit obiectul celor două proceduri.
Față de lipsa identității factuale dintre obiectul celor două proceduri, din perspectiva analizei concrete realizate în ordonanța menționată, Curtea constată că nu sunt întrunite condițiile autorității de lucru judecat și ale principiului ne bis in idem, motiv pentru care critica apelantei întemeiată pe dispozițiile art.16 alin.1 lit. i din Codul de procedură penală va fi respinsă ca neîntemeiată.
Analizând apelul Ministerului Public, vizând prescripția răspunderii penale, Curtea constată că prima instanță a stabilit în mod corect intervenirea prescripției răspunderii penale.
Inculpata a fost trimisă în judecată pentru infracțiunea prevăzută de art.181 , alin.1 și alin.3 din Legea nr.78/2000, acuzația constând, în esență, în folosirea, în vederea obținerii finanțării aferente proiectului POSDRU/83/5.2/S/54620, a declarației de eligibilitate, regăsite în Anexa nr. 3, considerată falsă sub aspectul inexistenței unui conflict de interese.
Curtea își însușește considerentele primei instanțe referitoare la momentul consumării infracțiunii, termenul de prescripție aplicabil și efectele Deciziilor Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022 și ale jurisprudenței obligatorii dezvoltate în aplicarea acestora. Termenul general de prescripție a răspunderii penale este, așadar, împlinit. Sub acest aspect, Curtea reține că Ministerul Public nu a mai susținut motivele sale de apel prin raportare la decizia nr.37/2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, conform celor reținute în încheierea de ședință din data de 06 martie 2026.
Această împrejurare nu împiedică însă instanța de apel să examineze temeinicia acuzației atunci când o asemenea examinare este indispensabilă soluționării apelului formulat împotriva dispozițiilor referitoare la acțiunea civilă.
Prima instanță a soluționat acțiunea civilă pe fond, apreciind că sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale. Învestită cu apelurile inculpatei și părții responsabile civilmente împotriva acestei dispoziții, Curtea este obligată să verifice existența faptei ilicite, a prejudiciului, a raportului de cauzalitate și a vinovăției.
Prin urmare, analiza caracterului adevărat sau fals al declarației de eligibilitate nu constituie o continuare artificială a procesului penal, ci reprezintă o consecință necesară a controlului judiciar exercitat asupra laturii civile.
În ipoteza de față, Curtea nu stabilește vinovăția inculpatei și nu aplică o sancțiune penală, ci verifică exclusiv dacă există temeiuri pentru soluționarea laturii civile, în limitele învestirii prin calea de atac, respectiv existența faptei ilicite, a prejudiciului, a legăturii de cauzalitate și a vinovăției. O interpretare contrară ar conduce la consecința nejustificată că, ori de câte ori intervine prescripția răspunderii penale, instanța ar fi împiedicată să analizeze existența faptei ilicite sau vinovăția persoanei acuzate, lipsind inculpata de posibilitatea apărării în privința întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale.
Curtea reține că această interpretare este susținută și de dispozițiile art.396 alin.7 și alin.8 din Codul de procedură penală, care prevăd că (7) Dacă inculpatul a cerut continuarea procesului penal potrivit art.18 și se constată, ca urmare a continuării procesului, că sunt incidente cazurile prevăzute la art.16 alin.(1) lit. a)-d), instanța de judecată pronunță achitarea. (8) Dacă inculpatul a cerut continuarea procesului penal potrivit art.18 și se constată că nu sunt incidente cazurile prevăzute la art.16 alin. (1) lit. a)-d), instanța de judecată pronunță încetarea procesului penal.
Prin urmare, examinarea de către instanța de fond a acestor dispoziții, chiar în contextul constatării intervenirii prescripției răspunderii penale, nu poate fi calificată ca o încălcare a limitelor învestirii în calea de atac, ci reprezintă o etapă necesară a raționamentului judiciar prin care se determină soluția procesuală ce urmează a fi pronunțată, cu atât mai mult cu cât inculpata a criticat soluția pronunțată în privința laturii civile.
Curtea reține că o interpretare diferită nu poate fi primită nici din perspectiva standardelor stabilite în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Compatibilitatea unei proceduri desfășurate după intervenția prescripției cu exigentele art.6 paragraful 2 si art.7 din Convenție depinde în mod esențial de existenta unei evaluări judiciare reale și efective a acuzației penale, realizată în condiții de contradictorialitate și cu respectarea dreptului la apărare. Analiza trebuie sa vizeze conținutul efectiv al procedurii, respectiv dacă instanța a procedat la o determinare judiciară a elementelor acuzației, chiar în absența unei condamnări efective conform dreptului intern, precum și dacă în procedura desfășurată în fața instanței au fost respectate garanțiile dreptului la un proces echitabil. În acest sens, instanța de apel are în vedere Hotărârea CEDO în cauza G.I.E.M. S.R.L. și alții împotriva Italiei, unde s-a statuat că stabilirea răspunderii, în sensul art. 7 CEDO, nu presupune în mod necesar existența unei condamnări formale, fiind suficientă o procedură judiciară care a examinat în mod efectiv fondul acuzației, cu respectarea garanțiilor art. 6 și art. 7 (par. 251–252).
Instanța de apel are în vedere și Hotărârea în cauza Minelli împotriva Elveției, în care s-a statuat că prezumția nevinovăției va fi violată dacă, fără stabilirea legală în prealabil a culpabilității acuzatului și, în special, fără ca acuzatul să fi beneficiat de posibilitatea de a-și exercita drepturile la apărare, o decizie judiciară care-l vizează reflectă opinia că el este vinovat.
Din ansamblul acestor repere rezultă că nu se poate retine încălcarea art. 6 par. 2 sau art. 7 din Convenție atunci când instanța a realizat o examinare completă a acuzației, în cadrul unei proceduri contradictorii, cu administrarea probelor și respectarea dreptului la apărare al inculpatei și stabilirea elementelor factuale relevante, chiar dacă soluționarea finală a cauzei intervine ulterior sau în contextul prescripției. Dimpotrivă, încălcarea este incidentă doar în situația în care se formulează aprecieri de vinovăție în absența unei asemenea examinări judiciare efective sau se aplică măsuri cu caracter punitiv fără o determinare prealabilă a răspunderii în sens convențional.
Curtea apreciază că și procedura realizată în fața instanței de apel se circumscrie acelorași legitimări, mai ales în condițiile în care inculpatei i s-a asigurat exercitarea deplină a dreptului la apărare în calea de atac, iar analizarea și pronunțarea asupra criticilor acestuia vizând fapta ilicită este tocmai expresia asigurării respectării dreptului la un proces echitabil pentru inculpată.
Atât răspunderea penală imputată inculpatei, cât și răspunderea civilă reținută de prima instanță se întemeiază pe aceeași premisă factuală: declarația de eligibilitate ar fi fost necorespunzătoare adevărului deoarece între ADA și SC RGICC SRL ar fi existat un conflict de interese, determinat de calitățile deținute de inculpată în cadrul ambelor entități. Curtea constată că această premisă nu este confirmată nici de norma europeană invocată, nici de conținutul declarației și nici de situația de fapt rezultată din probe. Curtea reține că existența unor legături sau a unei afilieri între două entități private nu conduce în mod direct la existența unui conflict de interese în sensul Regulamentului nr. 1605/2002. În lipsa dovedirii unui conflict de interese, caracterul fals, inexact sau incomplet al documentului utilizat pentru obținerea finanțării nu este probat în mod concret.
Curtea constată, mai întâi, că trebuie pornit de la conținutul efectiv al documentului pretins fals sau inexact.
Prin Anexa nr. 3, inculpata a declarat că ADA și partenerii implicați în proiect nu se aflau în situațiile prevăzute de art.93, alin.1, art.94 și art.96, alin.2 din Regulamentul nr.1605/2002.
Declarația nu conține însă o afirmație potrivit căreia entitățile participante ar fi independente una față de cealaltă, că între acestea nu ar exista raporturi de afiliere, că nu ar avea persoane comune în structurile de conducere ori că reprezentanții lor legali ar trebui să fie persoane diferite.
Curtea nu poate reține că Anexa 3 impunea ca beneficiarul să ateste absența unei relații de control sau interdependență între parteneri, întrucât o asemenea obligație nu transpare din conținutul concret al declarației și nici din normele la care aceasta trimite. O asemenea obligație nu rezultă din formularea declarației.
Tot astfel, Curtea reține că inculpata nu a atestat independența partenerilor. Declarația atestă inexistența situațiilor de excludere prevăzute de normele expres indicate, iar nu inexistența oricărei legături economice, juridice sau personale între entitățile participante.
Prin urmare, pentru a demonstra caracterul inexact al documentului era necesar să se stabilească, mai întâi, că raportul concret ADA–RGIC C SRL se încadra efectiv într-una dintre situațiile normative la care declarația făcea trimitere, fapt care nu a fost realizat în speță.
Art. 52 din Regulamentul nr. 1605/2002, aplicabil rationae temporis față de data săvârșirii faptei imputate, prevede: (1) Tuturor actorilor financiari și oricărei alte persoane implicate în execuția, gestionarea, auditarea sau controlul bugetului le este interzis să ia măsuri care pot genera un conflict între propriile lor interese și cele ale Comunităților. Dacă survine un astfel de caz, persoana în cauză trebuie să se abțină de la astfel de măsuri și să prezinte situația autorității competente. (2) Un conflict de interese survine în cazul în care exercitarea imparțială și obiectivă a funcțiilor unui actor financiar sau ale unei alte persoane, menționate la alineatul (1), este compromisă din motive care implică familia, viața sentimentală, afinitățile politice sau naționale, interesul economic sau orice alt interes comun cu cel al beneficiarului.
Pentru determinarea noțiunii de conflict de interese în sensul normei europene, Curtea reține că se impune raportarea la articolul anterior redat. Norma interzice actorilor financiari și altor persoane implicate în implementarea și gestionarea bugetului adoptarea unor măsuri de execuție bugetară susceptibile să determine un conflict între propriile interese și interesele Comunităților.
Conflictul există atunci când exercitarea imparțială și obiectivă a funcțiilor unei asemenea persoane este compromisă din motive familiale, afective, politice, naționale, economice ori din cauza unui alt interes comun cu beneficiarul.
Rezultă, chiar din structura normei, existența a două poziții juridice distincte: (i) persoana implicată în implementarea sau gestionarea bugetului, căreia i se impune obligația de imparțialitate și obiectivitate, (ii) beneficiarul în raport cu care această persoană poate avea un interes susceptibil să îi compromită imparțialitatea. Noțiunea de conflict de interese este grevată pe această structură.
Este, prin urmare, neîntemeiată teza potrivit căreia simplul fapt că două entități private beneficiare sau partenere sunt controlate ori reprezentate de aceeași persoană transformă automat acele entități sau persoana respectivă în „actori financiari” în sensul art.52 din Regulamentul nr.1605/2002, ori în entități cu interese contrare intereselor Comunităților europene. Noțiunea de „actor financiar” este o noțiune juridică proprie Regulamentului și nu poate fi extinsă pe baza unei simple asemănări funcționale. Împrejurarea că o entitate privată utilizează, după acordarea finanțării, fonduri provenite din bugetul Uniunii nu o transformă, prin ea însăși, în actor financiar în sensul dispozițiilor referitoare la execuția bugetului. A accepta contrariul ar însemna ca orice beneficiar al unui grant european să devină simultan atât beneficiar, cât și actor financiar în raport cu sine însuși, ceea ce ar lipsi de sens distincția normativă pe care art.52 din regulament o instituie între persoana obligată la imparțialitate și beneficiar.
Mai mult, asimilarea partenerilor unor actori financiari nu poate fi reținută în lipsa identificării unei norme concrete care să justifice această asimilare. În vederea respectării dispozițiilor art.7 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, caracterul fals ori inexact al unui document care fundamentează o acuzație penală nu poate rezulta dintr-o extindere prin asemănare a sferei unei noțiuni juridice europene de care depinde caracterul penal al faptei, întrucât s-ar ajunge la o analogie în defavoarea celui acuzat.
În plus, în condițiile configurării participanților la proiect, nu se poate identifica contrarietatea dintre interesele partenerilor și interesele comunității la momentul depunerii declarației de eligibilitate.
În egală măsură, Curtea nu poate face abstracție de definiția dată conflictului de interese în legea națională, respectiv în art.70 din Legea nr.161/2003, conform căruia: prin conflict de interese se înțelege situația în care persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcție publică are un interes personal de natură patrimonială, care ar putea influența îndeplinirea cu obiectivitate a atribuțiilor care îi revin potrivit Constituției și altor acte normative.
Prin raportare la această din urmă prevedere, în speță nu există un conflict de interese, întrucât în arhitectura instituțională a acestui proiect nu era exercitată o demnitate publică ori o funcție publică de către inculpată, asociație ori de către partenerii contractuali.
În acest sens, afilierea dintre ADA și RGIC C SRL nu echivalează cu un conflict de interese. Curtea nu contestă împrejurarea că inculpata avea calități în cadrul ambelor entități, întrucât această situație era reală și rezultă din documentele cauzei. În ciuda acestui fapt, nu poate fi primit raționamentul care conduce de la constatarea acestei împrejurări la concluzia existenței conflictului de interese.
Afilierea, comunitatea de interese economice și conflictul de interese sunt instituții distincte. Într-un parteneriat constituit tocmai pentru realizarea în comun a unui proiect este firesc să existe un interes economic comun în realizarea obiectivelor proiectului. Existența unui asemenea interes comun între parteneri nu poate constitui, în sine, conflict de interese, întrucât este inerentă însăși noțiunii de parteneriat. Conflictul relevant presupune ca un interes privat exterior funcției exercitate să fie susceptibil să compromită imparțialitatea persoanei chemate să adopte o decizie în executarea sau gestionarea bugetului.
În cauză nu s-a demonstrat că inculpata ar fi exercitat atribuții în cadrul AMPOSDRU, al organismului intermediar, al comisiei de evaluare ori al vreunei alte structuri competente să decidă asupra acordării, verificării sau controlului finanțării.
Nu s-a demonstrat nici existența unei relații personale, patrimoniale ori de altă natură între inculpată și membrii structurilor care au evaluat proiectul. Singura împrejurare invocată este poziția sa în cadrul celor două entități private. Aceasta poate demonstra afilierea lor, însă nu demonstrează conflictul de interese prevăzut de norma europeană.
În ceea ce privește cadrul normativ avut în vedere prin actul de sesizare pentru fundamentarea caracterului inexact al datelor cuprinse în înscrisul folosit în vederea obținerii finanțării, Curtea constată că în cuprinsul rechizitoriului au fost invocate, între altele, dispoziții cuprinse în Regulamentul (UE, Euratom) nr. 966/2012, Directiva 2014/24/UE, precum și în Legea nr. 98/2016 privind achizițiile publice.
Curtea reține însă că aceste acte normative nu sunt incidente în cauză rationae temporis, fiind adoptate ulterior momentului la care a fost întocmit și depus și valorificat înscrisul despre care acuzarea susține că ar fi conținut date inexacte, respectiv ulterior anului 2010. Caracterul adevărat, fals, inexact ori incomplet al informațiilor cuprinse într-un înscris utilizat pentru obținerea de fonduri trebuie examinat prin raportare la situația de fapt și la cadrul normativ existent la momentul întocmirii și folosirii acestuia, iar nu prin raportare la reglementări adoptate ulterior.
Astfel, Regulamentul (UE, Euratom) nr. 966/2012 a fost adoptat la 25 octombrie 2012, Directiva 2014/24/UE la 26 februarie 2014, iar Legea nr. 98/2016 la 19 mai 2016, toate fiind, așadar, ulterioare conduitei imputate inculpatei. În consecință, dispozițiile acestora nu puteau configura, la data faptelor, obligațiile juridice ale persoanei care a completat declarația și nici conținutul noțiunilor juridice în raport cu care trebuia apreciată exactitatea informațiilor declarate.
Împrejurarea că reglementările ulterioare cuprind norme referitoare la conflictul de interese, incompatibilități ori obligațiile participanților la procedurile privind utilizarea fondurilor publice nu este de natură să modifice această concluzie. Chiar dacă asemenea dispoziții ar exprima principii asemănătoare celor existente în reglementarea anterioară, ele nu pot fi aplicate retroactiv unei conduite consumate anterior intrării lor în vigoare și nici utilizate pentru a extinde, pe cale interpretativă, sfera obligațiilor care reveneau inculpatei la momentul întocmirii și folosirii înscrisului.
Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât analiza este realizată în cadrul unei acuzații penale întemeiate pe pretinsa folosire sau prezentare de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete. Stabilirea caracterului inexact al declarației reprezintă un element esențial al verificării tipicității faptei și trebuie realizată exclusiv prin raportare la normele juridice în vigoare la momentul conduitei imputate, cu respectarea principiului legalității incriminării și a exigențelor de previzibilitate a normei penale.
În situația de față, cadrul normativ relevant este reprezentat, pe de o parte de dispozițiile art. 52 din Regulamentul european nr.1605/2002 și de prevederile art.70 din Legea nr.161/2003, care stabilesc coordonatele noțiunii de conflict de interese, element de care depinde caracterul fals, inexact sau incomplet al declarației date de către inculpată.
Curtea reține că nu poate fi primită teza potrivit căreia reprezentarea celor două entități de aceeași persoană ar fi eliminat mecanismul de verificare reciprocă dintre parteneri și ar fi afectat realitatea parteneriatului, întrucât, în speță, nu poate fi identificat un temei pentru o eventuală obligație juridică de independență între partenerii proiectului. O asemenea obligație trebuie indicată într-un text normativ ori într-o condiție expresă de eligibilitate aplicabilă proiectului și nu poate fi prezumată.
În egală măsură, însăși ideea potrivit căreia parteneriatul ar presupune, în mod necesar, un mecanism de control reciproc nu rezultă din natura juridică a parteneriatului. Acesta presupune cooperarea mai multor entități în vederea realizării unui obiectiv comun, distribuirea activităților și responsabilităților asumate prin acord, iar nu instituirea obligatorie a unui sistem de supraveghere reciprocă similar celui existent între o autoritate de control și un beneficiar.
Persoanele juridice își păstrează personalitatea juridică distinctă chiar dacă au reprezentanți, asociați ori persoane din conducere comune. Identitatea unei persoane fizice din structurile lor nu determină dispariția personalității juridice a entităților și nici transformarea raporturilor dintre acestea într-un act juridic simulat. Pentru a ajunge la concluzia simulării parteneriatului ar fi necesare probe privind caracterul fictiv al uneia dintre entități, inexistența activităților asumate sau utilizarea structurii juridice exclusiv pentru deturnarea regulilor de eligibilitate.
Asemenea împrejurări nu pot fi deduse exclusiv din identitatea reprezentantului și nici nu beneficiază de suport probatoriu în prezenta cauză.
Curtea reține că aprecierea potrivit căreia documentele depuse ulterior (documente justificative, CV-uri) ar demonstra falsitatea declarației este contrazis de semnificația probatorie a acestor înscrisuri. Documentele transmise autorității odată cu Anexa 3 indicau în mod transparent calitățile deținute de inculpată în ambele entități, motiv pentru care nu se poate aprecia că acestea demonstrează disimularea realității, ci contrariul. Nu există nicio contradicție logică între faptul că inculpata deținea calități în ambele entități și că între cele două entități nu exista conflictul de interese prevăzut de Regulamentul nr.1605/2002.
Raționamentul potrivit căruia declarația este falsă deoarece exista conflict de interese, iar conflictul de interese este demonstrat prin faptul că declarația era falsă, este circular și nu poate fi primit. Noțiunea de conflict de interese nu poate fi înțeleasă în alt sens decât cel reglementat atât în dreptul european cât și în dreptul național, iar simpla existență a unor interese convergente între asociație și unul dintre parteneri nu poate fi calificată drept conflict de interese, așadar, aprecierea caracterului inexact al declarației nu poate fi susținută.
Mai mult, întrucât documentele depuse odată cu declarația de eligibilitate permiteau autorității să constate în mod direct identitatea persoanei implicate în cele două entități, Curtea apreciază imposibil de conciliat această situație cu teza unei conduite frauduloase constând în ascunderea aceleiași împrejurări.
Curtea nu consideră că verificarea proiectului de către AMPOSDRU ar putea afecta legalitatea conduitei inculpatei. Sub acest aspect, argumentul potrivit căruia o autoritate poate fi indusă în eroare chiar dacă verifică documentația este, în abstract, corect.
Relevanța verificărilor efectuate de autoritate constă în aceea că situația factuală pretins ascunsă, respectiv calitățile deținute de inculpată în cele două entități, rezulta chiar din documentele aflate la dispoziția evaluatorilor. Așadar, autoritatea nu a fost pusă în situația de a evalua proiectul pe baza unei reprezentări factuale false asupra identității persoanelor implicate. Aceasta a avut la dispoziție situația factuală reală și, cunoscând-o ori având posibilitatea efectivă de a o cunoaște din înscrisurile solicitate tocmai în scopul verificării eligibilității, a continuat procedura de evaluare și a încheiat contractul.
Acest fapt nu ar înlătura răspunderea dacă inculpata ar fi declarat fals existența sau inexistența unei împrejurări factuale ascunse autorității, însă declarația sa nu privește o situație falsă ori inexactă.
Curtea observă, în plus, că declarația de eligibilitate făcea trimitere la art.93, alin.1, art.94 și art.96 alin.2 din Regulamentul nr.1605/2002.
Art.94 prevedea excluderea de la atribuirea contractelor a candidaților sau ofertanților care, în cursul procedurii, se aflau într-o situație de conflict de interese ori furnizaseră informații false. Textul nu definește însă conflictul de interese ca reprezentând existența unor persoane comune în structurile a două entități private. Cu atât mai puțin nu instituie o regulă potrivit căreia partenerii unui proiect trebuie să fie independenți unul față de celălalt.
Mai mult, art. 94 este plasat în Titlul V al Regulamentului, referitor la achizițiile publice, în timp ce art.88 alin.2 exclude granturile din domeniul de aplicare al acestui titlu. Această împrejurare limitează posibilitatea de utilizare a art.94 pentru construirea unei cauze de neeligibilitate într-o procedură de acordare a unui grant.
În orice caz, în materie penală nu este permis ca o obligație care nu rezultă în mod clar și previzibil din norma aplicabilă să fie construită prin analogie, pentru ca apoi nerespectarea obligației astfel construite să transforme un înscris într-un document „fals sau inexact” în sensul art. 181 din Legea nr. 78/2000.
Principiul legalității incriminării, astfel cum este garantat de art.7 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, se opune unui asemenea mecanism interpretativ.
Art. 181 din Legea nr. 78/2000 nu incriminează existența unei relații de afiliere și nici existența unui conflict de interese ca atare. Norma incriminează folosirea sau prezentarea cu rea-credință de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă aceasta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri. Prin urmare, înainte de orice analiză asupra rezultatului sau vinovăției trebuie demonstrată existența unui document fals, inexact sau incomplet.
În cauză, această condiție nu este îndeplinită. Declarația de eligibilitate nr.127/29.07.2009 nu neagă existența legăturilor dintre ADA și RGIC C SRL, nu declară că entitățile sunt independente, nu declară că au reprezentanți diferiți, nu declară că între acestea nu există raporturi economice, ci declară inexistența situațiilor juridice de excludere prevăzute de normele indicate.
Pentru a califica această declarație drept falsă era necesară demonstrarea neechivocă a faptului că situația reală se încadra într-una dintre respectivele cauze de excludere, iar o asemenea probă lipsește. În schimb, caracterul pretins fals al declarației este construit prin introducerea succesivă a unor premise care nu rezultă din textul său: obligația de independență a partenerilor, existența unui mecanism obligatoriu de control reciproc și asimilarea partenerilor cu actorii financiari.
Niciuna dintre aceste premise nu poate fi prezumată în defavoarea inculpatei.
Cu privire la criticile formulate asupra laturii civile de către apelanta inculpată și de către apelanta parte responsabilă civilmente, Curtea va analiza cu prioritate susținerile privind incidența prescripției dreptului material la acțiune în recuperare pagubei.
Sub acest aspect, nu poate fi primită susținerea potrivit căreia prescripția ar fi început să curgă la data de 12.03.2010, când a fost virată prima tranșă de fonduri, și nici teza potrivit căreia, prin raportare la normele fiscale, termenul ar trebui calculat începând cu data de 1 iulie 2011.
Un asemenea raționament confundă momentul obiectiv al producerii unei diminuări patrimoniale cu momentul subiectiv de la care titularul dreptului la acțiune dispune de elementele necesare pentru exercitarea acestuia.
În cauză, nici art.8 din Decretul nr.167/1958 și, cu atât mai mult, nici art.2528, alin.1 Cod civil nu leagă începutul prescripției în materia răspunderii pentru fapta ilicită de simpla producere materială a prejudiciului.
Potrivit art.2528 alin.1 Cod civil, prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube cauzate printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.
Prin urmare, producerea prejudiciului și începutul prescripției sunt momente juridice susceptibile de a fi distincte.
În cauza de față, virarea primei tranșe de finanțare la data de 12.03.2010 reprezenta, la acel moment, executarea unui contract de finanțare aparent valabil, încheiat cu un beneficiar considerat eligibil.
Pentru autoritatea finanțatoare, plata efectuată în executarea contractului nu reprezenta, prin ea însăși, o „pagubă” susceptibilă de reparare pe calea răspunderii civile delictuale. Dimpotrivă, din perspectiva autorității, aceasta reprezenta executarea unei obligații asumate în cadrul raportului juridic de finanțare.
A considera că prescripția a început să curgă chiar de la data efectuării plății ar presupune să se pretindă autorității finanțatoare să exercite o acțiune în repararea unui prejudiciu pe care, la acel moment, nu îl cunoștea ca atare și cu privire la care nu dispunea de elementele necesare pentru a aprecia că a fost produs printr-o faptă ilicită imputabilă unei persoane determinate.
O asemenea interpretare ar lipsi de conținut cerința expresă a legii potrivit căreia titularul trebuie să cunoască atât paguba, cât și persoana care răspunde de ea.
În același timp, Curtea apreciază că nici emiterea Deciziei de recuperare a prefinanțării nr. 841/23.01.2015 nu poate fi considerată, în circumstanțele cauzei, momentul de început al prescripției dreptului material la acțiunea în repararea prejudiciului cauzat prin infracțiunea dedusă judecății.
Sub acest aspect, trebuie făcută distincția între existența și cunoașterea unei creanțe de recuperat izvorâte din raportul juridic de finanțare, pe de o parte, și cunoașterea elementelor necesare exercitării unei acțiuni în răspundere civilă delictuală împotriva persoanei căreia îi este imputată săvârșirea unei fapte ilicte, pe de altă parte.
Decizia de recuperare constituie actul prin care autoritatea competentă constată existența unei sume de recuperat în cadrul raportului juridic de finanțare și individualizează obligația beneficiarului de restituire a acesteia. O asemenea constatare nu echivalează însă, prin ea însăși, cu determinarea momentelor cerute de art.2528, alin.1 Cod civil pentru începerea prescripției acțiunii în răspundere civilă delictuală întemeiate pe săvârșirea unei infracțiuni.
În particular, constatarea unei nereguli și stabilirea unei creanțe împotriva beneficiarului finanțării nu presupun în mod necesar cunoașterea existenței unei fapte ilicite de natură penală și, mai ales, identificarea persoanei fizice căreia îi este imputabilă această faptă și care răspunde civil pentru prejudiciul astfel produs.
Or, cerințele prevăzute de art.2528, alin.1 Cod civil sunt cumulative. Pentru declanșarea cursului prescripției nu este suficient ca titularul dreptului să cunoască existența unei diminuări patrimoniale ori a unei sume susceptibile de recuperare, ci este necesar să cunoască sau să trebuiască să cunoască atât caracterul acesteia de pagubă reparabilă pe calea răspunderii civile delictuale, cât și persoana răspunzătoare de producerea sa.
În cauza de față, din actele dosarului nu rezultă că, la data emiterii Deciziei nr. 841/23.01.2015, Ministerul dispunea deja de elementele necesare pentru identificarea inculpatei drept persoana răspunzătoare de prejudiciul pretins a fi rezultat din fapta care formează obiectul prezentei cauze penale, în condițiile în care decizia de recuperare viza nereguli privitoare la desfășurarea contractului, nicidecum la obținerea finanțării.
Dimpotrivă, momentul în raport cu care rezultă cu certitudine întrunirea ambelor elemente prevăzute de art.2528, alin.1 Cod civil pentru fapta imputată ce a făcut obiectul prezentei cauze este data de 22.09.2020, când Ministerul Fondurilor Europene a precizat că se constituie parte civilă în procesul penal, ca urmare a adresei emise în cursul urmăririi penale de Ministerul Public la data de 21.09.2020, prin care i se aduce la cunoștință părții civile suspiciunea rezonabilă privind pretinsa faptă ilicită și i se solicită acesteia să precizeze dacă se constituie parte civilă în procesul penal pentru sumele de bani plătite către ADA.
Prin actul de constituire ca parte civilă, Ministerul a exteriorizat în mod neechivoc faptul că avea cunoștință atât de existența și întinderea prejudiciului pe care îl considera produs prin fapta dedusă urmăririi penale, cât și de persoana pe care o considera răspunzătoare pentru producerea acestuia. La acest moment erau, așadar, reunite, în mod cert, cele două componente ale criteriului subiectiv instituit de art.2528, alin.1 Cod civil.
În consecință, în lipsa unor elemente probatorii din care să rezulte că Ministerul Fondurilor Europene a cunoscut sau, în mod rezonabil, trebuia să cunoască anterior acestei date atât existența și întinderea prejudiciului rezultat din fapta ilicită concret imputată inculpatei, cât și persoana răspunzătoare de producerea acestuia, Curtea reține data de 22.09.2020 drept moment al începerii cursului prescripției dreptului material la acțiunea civilă.
Această concluzie nu înseamnă că actul de constituire ca parte civilă este, prin natura sa, faptul juridic care generează începutul prescripției. Momentul inițial este determinat în continuare de regula materială prevăzută de art.2528 alin.1 Cod civil, respectiv de cunoașterea pagubei și a persoanei răspunzătoare. Constituirea ca parte civilă din data de 22.09.2020 prezintă însă, în circumstanțele concrete ale cauzei, semnificația reperului probator cert al cunoașterii acestui moment, în absența dovezii că ambele elemente erau cunoscute sau trebuiau cunoscute anterior.
Totodată, această concluzie confirmă că, la data de 1 octombrie 2011, prescripția dreptului material la acțiune nu începuse să curgă.
Această constatare este determinantă pentru soluționarea conflictului de legi în timp.
Întrucât la data intrării în vigoare a Codului civil nu exista o prescripție începută, art.201 din Legea nr. 71/2011 nu poate determina ultraactivitatea Decretului nr.167/1958.
În consecință, prescripția dreptului material la acțiune este guvernată de dispozițiile Codului civil în vigoare, iar nu de cele ale Decretului nr.167/1958, astfel cum a constatat prima instanță.
Curtea apreciază necesară delimitarea dintre momentul începerii cursului prescripției și efectul pe care exercitarea acțiunii civile îl produce asupra acesteia.
Normele procesual penale care reglementează termenul până la care persoana vătămată se poate constitui parte civilă și normele de drept material care reglementează prescripția dreptului la acțiune operează în planuri juridice distincte.
Împrejurarea că o constituire de parte civilă este admisibilă din punct de vedere procesual nu înlătură, în principiu, necesitatea verificării dacă, la momentul exercitării sale, dreptul material la acțiune era sau nu prescris. Respectarea termenului procesual prevăzut de art.20 din Codul de procedură penală nu ar putea, prin ea însăși, să reactiveze un drept material la acțiune deja prescris.
În cauza de față însă, această ipoteză nu este incidentă. Astfel cum s-a arătat anterior, data de 22.09.2020 reprezintă, în circumstanțele concrete ale cauzei, reperul la care rezultă cu certitudine că Ministerul cunoștea atât paguba rezultată din fapta ilicită imputată inculpatei, cât și persoana răspunzătoare de aceasta, în sensul art.2528 alin.1 Cod civil
În același timp, chiar actul prin care cunoașterea acestor elemente a fost exteriorizată constituie unul dintre actele cărora legea le atribuie efect întreruptiv de prescripție. Potrivit art.2537 pct.3 Cod civil, prescripția se întrerupe prin constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale sau în fața instanței de judecată până la începerea cercetării judecătorești.
Rezultă astfel că, în circumstanțele particulare ale cauzei, momentul la care poate fi stabilită cu certitudine îndeplinirea condițiilor pentru începerea prescripției coincide cu momentul exercitării dreptului căruia legea îi recunoaște efect întreruptiv, respectiv constituirea ca parte civilă la data de 22.09.2020.
Această coincidență temporală nu este contradictorie. Art.2528 alin.1 Cod civil determină momentul de la care dreptul material la acțiune devine prescriptibil prin raportare la cunoașterea pagubei și a persoanei răspunzătoare, în timp ce art.2537 pct.3 Cod civil reglementează efectul juridic produs asupra cursului prescripției prin exercitarea efectivă a acțiunii civile în procesul penal.
Prin urmare, chiar de la momentul la care sunt întrunite, în mod cert, condițiile pentru curgerea prescripției, titularul dreptului a procedat la valorificarea acestuia, prin constituirea ca parte civilă, determinând incidența cauzei legale de întrerupere.
La rândul său, art.2541 alin.6 C. civ. stabilește regimul temporal al efectului întreruptiv produs prin constituirea ca parte civilă, acesta operând, după caz, până la comunicarea soluției procurorului ori până la pronunțarea hotărârii definitive a instanței penale.
În consecință, dreptul material la acțiune al părții civile nu era prescris la momentul exercitării sale, iar constituirea Ministerului ca parte civilă la data de 22.09.2020 a produs efectul întreruptiv prevăzut expres de lege, efect care se menține, în condițiile art.2541 alin.6 Cod civil, pe durata procesului penal.
Pentru aceste considerente, excepția prescripției dreptului material la acțiune este neîntemeiată.
Contrar susținerilor apelantei inculpate soluția asupra prescripției nu constituie o încălcare a principiului non reformatio in peius. Curtea observă că apelanta a criticat hotărârea primei instanțe sub aspectul prescripției dreptului material la acțiune, susținând, în esență, că termenul de prescripție a început să curgă la un moment anterior celui reținut prin sentința apelată și că acesta era deja împlinit la data exercitării acțiunii civile. Este adevărat că apelanta nu a formulat o critică distinctă referitoare la identificarea actului normativ care guvernează prescripția extinctivă și nu a contestat în mod expres aplicarea de către prima instanță a Decretului nr. 167/1958.
Această împrejurare nu împiedică însă instanța de apel ca, soluționând critica privind prescripția dreptului material la acțiune cu care a fost legal învestită, să stabilească norma de drept material aplicabilă acestei instituții. Determinarea legii aplicabile nu constituie o chestiune autonomă față de problema prescripției dedusă controlului judiciar, ci reprezintă o etapă logică și juridică necesară soluționării acesteia. Stabilirea momentului de început, a duratei și a eventualelor cauze de suspendare ori întrerupere a prescripției presupune, în mod necesar, identificarea prealabilă a normei juridice care reglementează aceste aspecte.
Instanța nu este ținută de temeiul juridic invocat de partea care exercită calea de atac și nici de calificarea juridică dată raportului litigios de prima instanță, fiind datoare să aplice norma de drept incidentă situației de fapt deduse judecății. Limitele efectului devolutiv sunt determinate de obiectul criticilor formulate și de dispozițiile hotărârii supuse controlului, iar nu de argumentele juridice utilizate de apelant în susținerea acestora. Or, câtă vreme apelanta a solicitat expres constatarea prescripției dreptului material la acțiune, problema prescripției a fost devoluată instanței de apel, iar verificarea acesteia nu poate fi realizată prin perpetuarea unui temei juridic neincident numai pentru motivul că aplicarea acestuia nu a fost criticată distinct.
În acest context, înlăturarea incidenței Decretului nr. 167/1958 și reținerea dispozițiilor Codului civil nu reprezintă o extindere a obiectului judecății în apel și nici examinarea unei chestiuni care nu a fost devoluată instanței, ci constituie aplicarea corectă a dreptului în soluționarea aceleiași excepții a prescripției invocate de apelantă. Instanța nu introduce o nouă pretenție, nu modifică obiectul acțiunii civile și nu examinează un motiv de apel străin criticilor formulate, ci stabilește regimul juridic corect al instituției a cărei aplicare a fost solicitată chiar de apelantă.
Totodată, o asemenea operațiune juridică nu aduce atingere principiului non reformatio in peius. Acest principiu protejează partea care a exercitat singură calea de atac împotriva agravării situației sale juridice prin propria cale de atac, iar nu împotriva modificării considerentelor, a raționamentului juridic ori a temeiului normativ pe baza căruia instanța de control judiciar soluționează problema care i-a fost devoluată.
Prin urmare, ceea ce trebuie comparat din perspectiva principiului non reformatio in peius este situația juridică concretă a apelantei rezultată din dispozitivul hotărârii primei instanțe cu aceea rezultată în urma soluționării apelului, iar nu fundamentarea juridică a celor două hotărâri. Or, prima instanță a respins, în substanță, apărarea privind prescripția și a obligat inculpata, în solidar cu partea responsabilă civilmente, la repararea prejudiciului. Reținerea în apel a caracterului neîntemeiat al aceleiași excepții, chiar pentru un alt temei juridic, nu agravează situația apelantei sub aspectul obligațiilor civile stabilite în sarcina sa.
Dimpotrivă, situația juridică rezultată din soluționarea laturii civile rămâne, sub acest aspect, neschimbată: excepția prescripției este înlăturată, iar dreptul părții civile la valorificarea pretențiilor nu este considerat prescris. Faptul că instanța de apel ajunge la aceeași concluzie prin aplicarea dispozițiilor Codului civil, în locul art. 8 din Decretul nr. 167/1958 avut în vedere de prima instanță, reprezintă exclusiv o substituire a fundamentului juridic al soluției, iar nu o agravare a situației apelantei.
De altfel, principiul non reformatio in peius nu poate avea semnificația obligării instanței de control judiciar de a menține o normă juridică neaplicabilă numai pentru că eroarea de drept săvârșită de prima instanță nu a fost individualizată ca atare prin motivele de apel. O asemenea interpretare ar transforma principiul destinat protejării situației procesuale a apelantului într-un impediment pentru aplicarea corectă a legii și ar conduce la menținerea deliberată, în considerentele hotărârii definitive, a unui temei juridic pe care instanța de apel îl constată ca fiind neincident.
În consecință, Curtea apreciază că stabilirea incidenței dispozițiilor noului Cod civil în materia prescripției extinctive, în locul Decretului nr. 167/1958 reținut de prima instanță, se înscrie în limitele efectului devolutiv al apelului, întrucât privește însăși problema prescripției dreptului material la acțiune expres supusă controlului judiciar, și nu încalcă principiul non reformatio in peius, câtă vreme prin această recalificare juridică situația concretă a apelantei nu este agravată față de cea stabilită prin hotărârea atacată.
Cu privire la atragerea răspunderii civile, Curtea reține că realizarea obiectivelor unui proiect nu exclude, prin ea însăși, existența unui prejudiciu dacă finanțarea a fost obținută fraudulos de o persoană care nu avea dreptul să o primească. Acest principiu nu este incident în cauză, întrucât nu a fost demonstrată premisa sa, respectiv caracterul fraudulos al obținerii finanțării.
Nu se poate afirma că întreaga finanțare constituie prejudiciu deoarece contractul a fost obținut fraudulos și, simultan, că existența prejudiciului reprezentat de întreaga finanțare demonstrează caracterul fraudulos al contractului.
În cauză, Curtea a constatat că premisa caracterului fraudulos nu a fost demonstrată.
Declarația de eligibilitate nu era falsă sau inexactă sub aspectul imputat, întrucât relația dintre cele două entități nu constituia conflictul de interese pretins de acuzare, iar autoritatea dispunea, de altfel, de documentele din care rezulta situația reală.
În aceste condiții, simpla ieșire a sumelor din buget nu constituie, prin ea însăși, prejudiciu civil imputabil inculpatei.
În acord cu prevederile art.998 Cod civil 1864, aplicabil rationae temporis față de data săvârșirii faptei în condițiile art.103 din Legea nr.71/2011, Curtea reține că orice fapta a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obliga pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara, sens în care pentru antrenarea răspunderii se impune întrunirea a patru condiții: (i) existența unei fapte ilicite, (ii) existența unui prejudiciu, (iii) existența unei legături de cauzalitate, (iv) existența vinovăției.
În raport cu cele expuse, Curtea constată că nu este întrunită prima condiție a răspunderii civile delictuale, respectiv existența unei fapte ilicite.
Fapta ilicită identificată de prima instanță constă tocmai în folosirea unei declarații neconforme adevărului pentru obținerea finanțării. Curtea a reținut că declarația nu era neconformă adevărului sub aspectul reținut prin acuzație. În lipsa faptei ilicite, examinarea celorlalte condiții ale răspunderii civile delictuale nu mai este necesară pentru soluționarea acțiunii civile, acestea fiind cumulative.
Argumentele referitoare la prejudiciu și cauzalitate confirmă suplimentar concluzia, fără a constitui, însă, fundamentul principal al respingerii acțiunii. În consecință, acțiunea civilă este neîntemeiată, iar hotărârea apelată va fi reformată în consecință.
Concluzia rezultată din analiza laturii civile nu poate fi ignorată în soluționarea laturii penale. Curtea a stabilit, în urma examinării probelor și a normelor aplicabile, că situația de conflict de interese care reprezenta premisa caracterului fals al declarației nu a existat. Această constatare privește chiar fapta materială descrisă în actul de sesizare.
În cauza de față, acuzația nu constă în simpla semnare a unei declarații, ci în folosirea unei declarații false sau inexacte, caracterul fals fiind dedus din pretinsa existență a conflictului de interese.
Dacă situația de conflict de interese nu există, nu există nici neconcordanța dintre declarație și realitate, iar astfel nu a existat fapta concretă de folosire a unui document fals sau inexact astfel cum aceasta a fost descrisă în rechizitoriu.
Astfel, nu se poate trage concluzia că o faptă materială existentă nu este prevăzută de legea penală, ci se poate reține că elementul factual esențial al conduitei imputate, caracterul fals/inexact al documentului, nu a existat.
În aceste condiții, Curtea reține că devine astfel incident art.16 alin.1 lit. a din Codul de procedură penală ca temei de achitare.
Lipsa cererii de continuare a procesului penal nu împiedică soluția de achitare
Curtea nu poate primi argumentul potrivit căruia nesolicitarea continuării procesului penal în condițiile art.18 din Codul de procedură penală ar împiedica pronunțarea unei soluții de achitare.
Art.18 reglementează dreptul suspectului sau inculpatului de a solicita continuarea procesului penal în ipoteza intervenirii anumitor cauze de împiedicare a exercitării acțiunii penale. Textul nu transformă lipsa unei asemenea cereri într-o prezumție de existență a faptei. Cu atât mai puțin poate produce efectul de a obliga instanța de apel să ignore o constatare de fapt rezultată din analiza pe care era legal obligată să o efectueze pentru soluționarea acțiunii civile.
Întrucât în urma acestei examinări Curtea a constatat că tocmai fapta care constituia obiectul acuzației nu există, nici ca delict civil, a fortiori nici ca formă de ilicit penal, nu poate menține artificial premisa contrară în ce privește latura penală.
O hotărâre judecătorească nu poate afirma simultan că declarația nu era falsă în raportul juridic civil, dar că existența faptei constând în folosirea declarației false este confirmată în raportul juridic penal, întrucât adevărul factual nu poate fi diferit în cele două laturi ale aceleiași cauze.
Curtea constată că termenul de prescripție a răspunderii penale este împlinit, concluzie la care a ajuns în mod corect și prima instanță. Această constatare nu impune însă menținerea soluției de încetare atunci când examinarea cauzei relevă existența unui temei de achitare. Prescripția stinge răspunderea penală pentru o faptă săvârșită, pe când achitarea în temeiul art.16, alin.1 lit. a ain Codul de procedură penală constată o situație juridică mai favorabilă inculpatei, respectiv inexistența faptei ilicite penale imputate.
Din perspectiva prezumției de nevinovăție și a efectelor pe care hotărârea penală le produce asupra situației juridice a persoanei acuzate, cele două ipoteze nu sunt echivalente.
Curtea reține că soluția de încetare nu poate funcționa ca un obstacol în calea achitării atunci când instanța, legal învestită cu analiza fondului unei chestiuni comune laturii civile și celei penale, constată inexistența faptei.
În ceea ce privește măsurile asigurătorii dispuse în cauză, Curtea constată că, urmare a soluției pronunțate asupra acțiunii penale și asupra acțiunii civile, nu mai subzistă temeiurile care au justificat instituirea și menținerea acestora, astfel încât se impune ridicarea măsurilor asigurătorii.
Măsurile asigurătorii au caracter eminamente provizoriu și accesoriu, fiind destinate să garanteze realizarea scopurilor expres prevăzute de lege, între care executarea pedepsei amenzii, a măsurilor de siguranță, a cheltuielilor judiciare ori repararea pagubei produse prin infracțiune. Ele nu constituie prin ele însele o sancțiune și nu pot fi menținute independent de existența unei finalități procesuale concrete a cărei realizare să o garanteze.
În prezenta cauză, Curtea a dispus achitarea inculpatei în temeiul art.16, alin.1, lit. a din Codul de procedură penală, constatând că fapta imputată inculpatei nu există. Totodată, ca o consecință a situației de fapt stabilite în urma reevaluării materialului probator, acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal a fost respinsă ca neîntemeiată.
În aceste condiții, menținerea măsurilor asigurătorii nu mai poate fi justificată nici prin raportare la latura penală și nici prin raportare la latura civilă a cauzei. Sub primul aspect, soluția de achitare întemeiată pe art.16 alin.1 lit. a Din Codul de procedură penală exclude existența faptei care a constituit obiectul acuzației și, implicit, posibilitatea luării unor măsuri de siguranță asupra inculpatei. Sub cel de-al doilea aspect, respingerea ca neîntemeiată a acțiunii civile exclude existența, în cadrul prezentului proces, a unei obligații de despăgubire în sarcina inculpatei ori persoanei responsabile civilmente a cărei executare să necesite garantarea prin indisponibilizarea bunurilor sale.
Menținerea indisponibilizării bunurilor inculpatei ori persoanei responsabile civilmente într-o asemenea situație ar depăși finalitatea legitimă a măsurilor asigurătorii și ar transforma o măsură procesuală cu caracter temporar și preventiv într-o restrângere patrimonială lipsită de suport în soluția pronunțată asupra fondului cauzei. O asemenea ingerință în exercitarea dreptului de proprietate nu mai poate fi considerată necesară și proporțională în absența unei creanțe stabilite în favoarea părții civile ori a unei alte obligații pentru garantarea căreia măsura să poată continua să producă efecte.
Astfel, în temeiul art.397 alin.5 raportat la art.404 alin.4 lit. c din Codul de procedură penală, ridică măsurile asigurătorii instituite prin ordonanța nr. 163/P/2019 din data de 16.09.2020 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Constanța, astfel cum au fost restrânse prin încheierea din data de 06.05.2022, pronunțată de Tribunalul București – Secția I Penală în dosarul nr. 30795/3/2020/a2, cu privire la sumele de bani aparținând părții responsabile civilmente ADA și bunul imobil situat în orașul Voluntari, str. Erou Iancu Nicolae nr. 38D, aparținând inculpatei MEO.
Față de aceste considerente, Curtea va dispune ridicarea măsurilor asigurătorii instituite în cauză, întrucât menținerea acestora ulterior pronunțării soluției de achitare pentru inexistența faptei și respingerii acțiunii civile ca neîntemeiată ar fi lipsită de finalitate procesuală și ar reprezenta o ingerință nejustificată și disproporționată în exercitarea dreptului de proprietate asupra bunurilor indisponibilizate.
Astfel, Curtea constată că prima instanță a stabilit corect intervenirea prescripției răspunderii penale, însă a apreciat greșit situația de fapt și normele aplicabile atunci când a reținut existența conflictului de interese dintre ADA și RGIC C SRL și, pe această bază, caracterul fals sau inexact al declarației de eligibilitate.
Relația dintre cele două entități reprezenta o relație între persoane juridice private participante la realizarea aceluiași proiect, iar identitatea persoanei care deținea calități în cadrul acestora nu transforma, prin ea însăși, raportul respectiv într-un conflict de interese în sensul Regulamentului nr. 1605/2002, cu atât mai mult încât niciuna dintre părțile implicate nu avea interese contrare Comunităților Europene.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art.421, pct.1, lit. b din Codul de procedură penală, va respinge, ca nefondat, apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție împotriva sentinței penale nr.1579 din data de 22.12.2023, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală.
În temeiul art.421, pct.2 lit. a din Codul de procedură penală, va admite apelurile declarate de apelanta-inculpată MEO și de apelanta-parte responsabilă civilmente ADA împotriva aceleiași sentințe penale.
Va desființa, în parte, sentința penală apelată și, rejudecând, în temeiul art.396, alin.5 raportat la art.16, alin.1 lit. a din Codul de procedură penală, va achita pe inculpata MEO pentru săvârșirea infracțiunii de folosire sau prezentare cu rea-credință de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prevăzută de art.181 alin.1 și alin.3 din Legea nr. 78/2000, întrucât fapta nu există.
În temeiul art.25 alin.1 raportat la art.397 alin.1 din Codul de procedură penală, va respinge, ca neîntemeiată, acțiunea civilă exercitată de partea civilă Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene împotriva inculpatei MEO și a părții responsabile civilmente ADA.
Curtea va menține celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate care nu contravin prezentei decizii, respectiv dispoziția privind rămânerea cheltuielilor de judecată avansate de stat în cursul urmăririi penale și al judecății în primă instanță, în sarcina statului.
În ceea ce privește cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea cauzei în calea de atac, Curtea va face aplicarea dispozițiilor art.275 alin.3 din Codul de procedură penală.
În consecință, față de soluția de achitare pronunțată în temeiul art.16, alin.1 lit. a din Codul de procedură penală, de admiterea apelurilor declarate de inculpată și partea responsabilă civilmente, precum și de respingerea apelului Ministerului Public ca nefondat, în temeiul art.275 alin.3 din Codul de procedură penală, cheltuielile judiciare avansate de stat în faza apelului vor rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
ÎN MAJORITATE,
În temeiul art.421, pct.1 lit. b Din Codul de procedură penală, respinge, ca nefondat, apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție împotriva sentinței penale nr.1579 din data de 22.12.2023, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală.
În temeiul art.421 pct.2 lit. a din Codul de procedură penală, admite apelurile declarate de apelanta-inculpată MEO și de apelanta-parte responsabilă civilmente ADA împotriva aceleiași sentințe penale.
Desființează, în parte, sentința penală apelată și, rejudecând:
În temeiul art.396, alin.5 raportat la art.16, alin.1 lit. a din Codul de procedură penală, achită pe inculpata MEO pentru săvârșirea infracțiunii de folosire sau prezentare cu rea-credință de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prevăzută de art.181 alin.1 și alin.3 din Legea nr. 78/2000, întrucât fapta nu există.
În temeiul art.25 alin.1 raportat la art.397 alin.1 din Codul de procedură penală, respinge ca neîntemeiată acțiunea civilă exercitată de partea civilă Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene împotriva inculpatei MEO și a părții responsabile civilmente ADA.
În temeiul art.397 alin.5 raportat la art.404 alin.4 lit. c din Codul de procedură penală, ridică măsurile asigurătorii instituite prin ordonanța nr. 163/P/2019 din data de 16.09.2020 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Constanța, astfel cum au fost restrânse prin încheierea din data de 06.05.2022, pronunțată de Tribunalul București – Secția I Penală în dosarul nr. 30795/3/2020/a2, cu privire la sumele de bani aparținând părții responsabile civilmente ADA și bunul imobil situat în orașul Voluntari, str. Erou Iancu Nicolae nr. 38D, aparținând inculpatei MEO.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate care nu contravin prezentei decizii.
În temeiul art.275, alin.3 din Codul de procedură penală, cheltuielile judiciare avansate de stat în apel rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunțată astăzi, 31.07.2026, prin punerea deciziei la dispoziția procurorului și a părților prin mijlocirea grefei instanței.
| Președinte, |
|
Judecător, |
| (...) |
|
(...) |
| |
Grefier |
|
| |
(...) |
|
RED.jud.(...)./as.jud.A.C.I./2 exe.
RED.TB.-jud. (...)
OPINIE SEPARATĂ,
în sensul respingerii ca nefondate a apelurilor, cu următoarea motivare:
Preliminar, Curtea reține că apărarea a solicitat prin motivele de apel, pe latură penală desființarea hotărârii atacate, rejudecarea și dispunerea încetării procesului penal, apreciind că este incident cazul prevăzut de art. 16 alin. 1 lit. i din Codul de procedură penală iar pe latură civilă, desființarea hotărârii atacate, rejudecarea cauzei și respingerea acțiunii civile, în principal ca urmare a prescripției dreptului la acțiune, iar pe fond,respingerea ca neîntemeiată a acțiunii civile, câtă vreme nu sunt îndeplinite, în opinia apărării, condițiile răspunderii civile delictuale, prin obligarea în solidar la plata sumei de 5.517.741,62 lei, plus dobânzile și penalitățile. Însă prin raportare la dispozițiile art.25 alin.5 din Codul de procedură penală, în ipoteza în care Curtea ar considera că argumentele expuse ar impune admiterea apelului pe latură penală soluția legală ar fi lăsarea nesoluționată a laturii civile. Pe cale de consecință, Curtea, în temeiul art.417 alin.1 și 2 urmează să judece prezentul apel sub toate aspectele de fapt și de drept.Prin motivele de apel, apărarea a solicitat, pe latura penală, desființarea hotărârii atacate și, rejudecând, dispunerea încetării procesului penal, apreciind că este incident cazul prevăzut de art. 16 alin. 1 lit. i din Codul de procedură penală – autoritatea de lucru judecat.
În motivare, a menționat că, pentru incidența art. 16 alin. 1 lit. i din Codul de procedură penală – autoritatea de lucru judecat – nu este necesară formularea unei cereri potrivit art. 18 Cod procedură penală și că acest fapt rezultă din art. 396 alin. 7 și 8 Cod procedură penală, continuarea procesului penal fiind raportată la reținerea unuia dintre cazurile de achitare prevăzute la art. 16 alin. 1 lit. a–d Cod procedură penală.
Î n susținerea acestei teze, apărarea menționează că faptele au fost deja analizate în dosarul nr. 297/2013, instrumentat de DNA – ST București, soluționat definitiv prin ordonanța de clasare din data de 27.04.2015, invocând în acest sens principiul ne bis in idem. Tot în susținerea acestei teze, apărarea a invocat jurisprudența comunitară și națională, susținând că ordonanța de clasare are autoritate de lucru judecat.
Susținerea apărării întemeiată pe pretinsa incidență a autorității de lucru judecat, în sensul art. 16 alin. 1 lit. i) Cod procedură penală impune o analiză riguroasă a naturii juridice a acestei instituții, a condițiilor sale de existență și a efectelor pe care le produce în procesul penal. O examinare atentă demonstrează însă că argumentația apărării este construită pe o confuzie între diferitele tipuri de soluții procesuale și pe o extindere nepermisă a efectelor unei ordonanțe de clasare dincolo de limitele stabilite de lege și jurisprudență.
Autoritatea de lucru judecat reprezintă expresia principiului securității raporturilor juridice și a necesității de a preveni rejudecarea aceleiași acuzații penale după ce aceasta a fost soluționată definitiv. În materie penală, această autoritate este indisolubil legată de existența unei hotărâri judecătorești definitive prin care instanța a analizat fondul acuzației și a statuat, cu caracter obligatoriu, asupra existenței sau inexistenței răspunderii penale.
Dispozițiile art. 16 alin. 1 lit. i) Cod procedură penală au în vedere ipoteza în care „există autoritate de lucru judecat”, ceea ce presupune, în mod necesar, existența unei soluții anterioare definitive pronunțate de un organ jurisdicțional. Caracterul jurisdicțional al soluției anterioare este esențial, întrucât numai hotărârea judecătorească definitivă beneficiază de prezumția de legalitate, temeinicie și stabilitate specifică autorității de lucru judecat.
Or, ordonanța de clasare este un act procesual emis de procuror în faza de urmărire penală. Ea nu este rezultatul unei dezbateri contradictorii în fața unei instanțe independente și imparțiale, nu implică administrarea probelor în condiții de publicitate și contradictorialitate și nu are natura juridică a unei hotărâri judecătorești. Chiar dacă poate rămâne definitivă prin necontestare, aceasta nu dobândește, prin simplul fapt al rămânerii definitive, forța juridică proprie unei hotărâri judecătorești.
În doctrină și jurisprudență s-a statuat constant că autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate: identitatea de persoană, identitatea de fapt și identitatea de cauză juridică. Însă, dincolo de această triplă identitate, este indispensabil ca soluția anterioară să fi avut caracter jurisdicțional și să fi tranșat fondul acuzației.
În cazul invocat de apărare, nu se demonstrează că ordonanța de clasare din dosarul nr. 297/2013 ar fi presupus o analiză efectivă și completă a aceleiași situații de fapt care face obiectul prezentei cauze. Simpla mențiune că „faptele au fost deja analizate” nu este suficientă pentru a proba identitatea materială deplină între cele două proceduri. Pentru a opera autoritatea de lucru judecat, identitatea trebuie să privească nu doar calificarea juridică, ci ansamblul împrejurărilor factuale concrete – perioada, modalitatea de săvârșire, actele materiale, urmările produse.
Mai mult, trebuie avut în vedere că soluția de clasare poate interveni pentru o varietate de motive – de la lipsa probelor, la inexistența unui interes public în continuarea urmăririi penale, până la cauze de nepedepsire ori impedimente procedurale. Or, nu orice motiv de clasare echivalează cu o dezlegare asupra fondului acuzației în sensul specific autorității de lucru judecat.
În ceea ce privește invocarea principiului ne bis in idem, trebuie subliniat că acesta nu operează automat în orice situație în care a existat o procedură penală anterioară. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a stabilit că principiul este incident numai dacă prima procedură s-a finalizat printr-o soluție definitivă care a presupus o analiză efectivă a fondului și dacă există identitate de fapt în sens material. Or, o soluție de clasare dispusă de procuror, în faza de urmărire penală, fără o judecată în fața instanței, nu este asimilabilă în toate cazurile unei hotărâri definitive pronunțate asupra vinovăției sau nevinovăției.
De altfel, extinderea automată a efectelor unei ordonanțe de clasare la nivelul autorității de lucru judecat ar conduce la consecințe contrare principiilor procesului penal. Ar însemna ca orice soluție de neurmărire penală, indiferent de temeiul său și indiferent de limitele obiective ale cercetării efectuate, să blocheze definitiv orice altă investigație ulterioară, chiar și în ipoteza apariției unor elemente noi sau a constatării unei erori de apreciere inițiale. Or, legiuitorul nu a consacrat o asemenea rigiditate.
Trebuie subliniat, totodată, că autoritatea de lucru judecat are un caracter de excepție, întrucât împiedică exercitarea acțiunii penale și, implicit, aflarea adevărului judiciar. Ca orice excepție, ea este de strictă interpretare și aplicare. Nu poate fi extinsă prin analogie și nu poate fi reținută în absența îndeplinirii cumulative a tuturor condițiilor legale.
În prezenta cauză, apărarea nu face dovada existenței unei hotărâri judecătorești definitive asupra fondului, nu probează identitatea materială completă între cele două situații de fapt și nu demonstrează că soluția anterioară ar fi tranșat definitiv acuzația penală în sens jurisdicțional. În aceste condiții, art. 16 alin. 1 lit. i) Cod procedură penală poate fi analizat în cauză.
În plus, trebuie observat că încetarea procesului penal în prezenta cauză a intervenit pentru un motiv distinct, respectiv împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale, ca efect al aplicării Deciziilor Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 385/2022, care au produs consecințe directe asupra regimului întreruperii cursului prescripției. În temeiul acestor decizii, instanța a constatat incidența art. 16 alin. 1 lit. f) Cod procedură penală iar nu a literei i).
În mod relevant, inculpata nu a formulat cerere de continuare a procesului penal, în condițiile art. 18 Cod procedură penală pentru a beneficia de judecatarea laturii penale pe fondul cauzei, de administrarea probatoriului pentru a combate acuzațiile reținute prin rechizitoriu. În lipsa unei asemenea solicitări, instanța de fond era obligată să dispună încetarea procesului penal ca efect al prescripției răspunderii penale. Această împrejurare confirmă că însăși evoluția procesuală a cauzei nu s-a fundamentat pe existența unei autorități de lucru judecat, ci pe intervenirea unui impediment legal distinct.
Prin urmare, invocarea art. 16 alin. 1 lit. i) Cod procedură penală este lipsită de suport juridic, iar susținerea potrivit căreia ordonanța de clasare ar avea, în mod automat, autoritate de lucru judecat nu poate fi primită. Autoritatea de lucru judecat presupune o dezlegare jurisdicțională definitivă asupra fondului acuzației, condiție care, în cauză, nu este îndeplinită.
Tot prin motivele de apel, apărarea a solicitat, pe latura civilă, desființarea hotărârii atacate și, rejudecând, respingerea acțiunii civile, în principal ca urmare a prescripției dreptului la acțiune, iar pe fond, respingerea ca neîntemeiată a acțiunii civile, câtă vreme nu sunt îndeplinite, în opinia apărării, condițiile răspunderii civile delictuale, pentru obligarea în solidar a inculpatei și părții responsabile civilmente la plata sumei de 5.517.741,62 lei, plus dobânzile și penalitățile.
Aceste aspect au fost reiterate și prin concluziile scrise depuse la dosar prin care inculpata prin avocat susține în esență, că în ceea ce privește infracțiunea prevăzută de art. 181 alin. (1) și (3) din Legea nr. 78/2000, în condițiile în care răspunderea penală s-a prescris, și acțiunea civilă exercitată în cadrul prezentului proces penal este afectată de incidența prescripției extinctive a dreptului material la acțiune.
În acest sens invocă aplicarea dispozițiile Decretului nr. 167/1958, potrivit cărora dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție dacă nu este exercitat în termenul prevăzut de lege. Termenul general de prescripție este de 3 ani, iar în materia răspunderii civile delictuale acesta începe să curgă de la data la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască atât existența prejudiciului, cât și persoana răspunzătoare de producerea acestuia.
Totodată, apărarea consideră că în cauză sunt relevante și dispozițiile art. 110–112 din Codul de procedură fiscală, care instituie un termen general de prescripție de 5 ani, calculat de la data de 1 iulie a anului următor celui pentru care este datorată obligația fiscală. Mai menționeaza apărarea că, din perspectiva situației de fapt reținute, pretinsul act de inducere în eroare a autorității AMPOSDRU ar fi avut loc la data de 29.07.2009, când aceasta ar fi completat, semnat și depus anexele cererii de finanțare, inclusiv Anexa nr. 3 – Declarație de eligibilitate. Apărarea susțien totodată că prejudiciul s-ar fi produs însă la data virării primei tranșe de fonduri provenite din bugetul Uniunii Europene în contul ADA, respectiv la 12.03.2010. În continuare, apărarea concluziționează că, raportat la aceste repere temporale și având în vedere termenul de prescripție cel mai extins, respectiv cel de 5 ani prevăzut de Codul de procedură fiscală, momentul relevant pentru analiza prescripției laturii civile îl constituie data producerii prejudiciului, respectiv 12.03.2010. Însă, în opinia apărării termenul de prescripție nu începe să curgă de la această dată, ci de la 1 iulie a anului următor celui pentru care este datorată obligația fiscală, respectiv de la 1 iulie 2011. În consecință, în opinia apărării termenul prescripției extinctive s-a împlinit la data de 1 iulie 2016. Apărarea susține și că exercitarea acțiunii penale nu a produs niciun efect întreruptiv sau suspensiv asupra cursului prescripției extinctive a răspunderii civile, întrucât aceasta a fost pusă în mișcare abia în anul 2019, deci ulterior împlinirii termenului de prescripție civilă. În acest context consideră că, dispozițiile art. 1394 Cod civil nu pot fi considerate incidente, cu atât mai mult cu cât însăși răspunderea penală, care beneficiază de un termen de prescripție mai îndelungat, s-a prescris. Prin urmare, apărarea consideră că pretențiile civile formulate în cauză prin constituirea de parte civilă nu mai pot fi valorificate, fiind stinse ca efect al împlinirii termenului prescripției extinctive. În susținerea argumentației se invocă art. 1394 Cod civil care prevede că :“ în toate cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripții mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripție a răspunderii penale se aplică și dreptului la acțiunea în răspundere civilă”.
Judecătorul nu poate însuși apărările inculpatei pentru urmatoarele motive: În ceea ce privește efectele prescripției răspunderii penale asupra acțiunii civile exercitate în cadrul procesului penal, instanța reține că cele două forme de răspundere, deși pot izvorâ din aceeași faptă ilicită, sunt guvernate de regimuri juridice distincte, autonome, fiecare având propriile condiții de angajare și propriile reguli privind prescripția.
Prescripția răspunderii penale reprezintă o cauză de înlăturare a răspunderii penale și operează asupra dreptului statului de a trage la răspundere penală persoana care a săvârșit o infracțiune. În schimb, prescripția extinctivă în materie civilă privește dreptul material la acțiune al persoanei vătămate, respectiv posibilitatea acesteia de a obține, pe cale judiciară, repararea prejudiciului suferit. Prin urmare, cele două instituții nu se află într-un raport de dependență juridică, ci coexistă în plan normativ, chiar dacă au ca punct de plecare aceeași faptă ilicită.
Dreptul la acțiunea în răspundere civilă reprezintă totalitatea mijloacelor juridice și procesuale puse la dispoziția unei persoane care a suferit un prejudiciu, în vederea valorificării dreptului său la repararea acestuia. Prin exercitarea acestui drept, persoana vătămată se poate constitui parte civilă și poate sesiza instanța de judecată competentă pentru a solicita obligarea autorului faptei la acoperirea integrală a prejudiciului cauzat, indiferent dacă acesta izvorăște dintr-o faptă ilicită extracontractuală sau din neexecutarea ori executarea necorespunzătoare a unei obligații contractuale.
Scopul principal al acțiunii în răspundere civilă este restabilirea echilibrului juridic încălcat, fie prin readucerea părților în situația anterioară producerii prejudiciului, atunci când acest lucru este posibil, fie prin acordarea unor despăgubiri bănești care să compenseze în mod echitabil pierderea suferită. Astfel, acest drept constituie un instrument esențial pentru protejarea intereselor legitime ale persoanelor și pentru asigurarea respectării principiului reparării integrale a prejudiciului. În momentul în care persoana vătămată se constituie parte civilă, ea își exercită dreptul la acțiune civilă, dar îl exercită în cadrul procesului penal, alături de acțiunea penală.
Este important de subliniat că dreptul la acțiune există ca drept subiectiv procesual distinct, iar constituirea de parte civilă este forma sa de manifestare procedurală într-un anumit cadru procesual. Curtea reține că la data de 25.11.2021 (V1 dosar fond) persoana vătămată, Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europen s-a constituit parte civilă solicitând repararea prejudiciului creat acesteia în cadrul proiectului POSDRU/83/5.2/S/54620-ID 54620-Dezvoltare Durabilă a Resurselor Umane pentru Turism Rural din România
Dispozițiile art. 1394 Cod civil consacră o regulă specială aplicabilă în ipoteza în care despăgubirea civilă derivă dintr-o faptă ce constituie, totodată, infracțiune, iar termenul de prescripție prevăzut de legea penală este mai lung decât termenul general de prescripție în materie civilă. Într-o asemenea situație, legiuitorul a stabilit că termenul de prescripție al răspunderii penale se aplică și dreptului la acțiunea în răspundere civilă și nu invers cum aprecizat apărarea. Însă acestă dispoziție legală vizează dreptul la actiune.
Rațiunea acestei reglementări constă în necesitatea asigurării unei protecții efective a victimei, evitându-se situația în care acțiunea civilă s-ar prescrie într-un termen mai scurt decât cel în care poate fi angajată răspunderea penală pentru aceeași faptă. Astfel, textul nu instituie o condiționare a existenței acțiunii civile de existența răspunderii penale, ci doar aliniază durata termenului de prescripție civilă la cel penal, atunci când acesta din urmă este mai favorabil victimei.
Prin urmare, art. 1394 Cod civil nu poate fi interpretat în sensul că prescripția răspunderii penale atrage, prescripția acțiunii civile. Textul nu consacră un mecanism de „contagiune” a prescripției, ci doar stabilește care este termenul aplicabil dreptului la acțiune.
Totodată, trebuie subliniat că, odată împlinit termenul de prescripție aplicabil — fie el civil sau penal, în funcție de incidența art. 1394 Cod civil — dreptul material la acțiune este stins și nu dreptul la repararea prejudiciului. În această ipoteză, constatarea prescripției răspunderii penale nu produce prin ea însăși stingerea acțiunii civile iar prescripția laturii penale nu conduce automat la prescripția acțiunii civile, aceasta din urmă se prescrie numai prin împlinirea termenului de prescripție care îi este aplicabil.
În cadrul procesului penal, exercitarea acțiunii civile pentru repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune se realizează prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă. Aceasta nu reprezintă o opțiune marginală sau subsidiară, ci un mecanism procesual expres reglementat de legiuitor, menit să asigure soluționarea unitară, în cadrul aceluiași proces, atât a laturii penale, cât și a celei civile. Dispozițiile art. 19–28 din Codul de procedură penală consacră în mod clar cadrul juridic al acțiunii civile exercitate în procesul penal, stabilind condițiile, limitele și regulile procedurale aplicabile acesteia.
Chiar și în ipoteza constatării prescripției răspunderii penale, competența de soluționare a acțiunii civile rămâne învestită instanței penale, în măsura în care aceasta a fost legal exercitată în cadrul procesului. Încetarea procesului penal sub aspectul laturii penale nu transformă acțiunea civilă într-un litigiu civil clasic și autonom, desprins de cadrul procesual penal în care a fost introdusă. O asemenea interpretare ar contraveni atât literei, cât și spiritului reglementării procesual penale, care consacră caracterul accesoriu, dar integrat, al acțiunii civile în procesul penal.
Este profund eronat să se susțină că, odată cu intervenirea unei cauze de încetare a procesului penal, dispozițiile Codului de procedură penală referitoare la acțiunea civilă ar deveni inaplicabile, iar soluționarea pretențiilor civile ar trebui realizată exclusiv prin prisma normelor dreptului civil. Dimpotrivă, normele procesual penale rămân pe deplin incidente, completându-se cu dispozițiile civile în ceea ce privește temeiul răspunderii și întinderea despăgubirilor. Această complementaritate este expres recunoscută de lege, neputând fi susținută excluderea normelor procesual penale sub pretextul aplicării dreptului civil.
Apărarea operează o confuzie evidentă între instituții juridice distincte, amestecând noțiunea de prescripție a răspunderii penale cu aceea a prescripției dreptului la acțiune al părții civile. Chiar și pe rationamentul gresit al apărării dacă s-ar merge și s-ar avea în vedere că, la momentul punerii în mișcare a acțiunii penale, persoana vătămată nu se constituise încă parte civilă nu poate conduce, în mod automat, la concluzia prescrierii dreptului său la acțiune. Mai mult, la acel moment aceasta abordare nici nu poate să fie pusă în discuție din perspectiva art. 20 alin.11 cod procedură penală. La acel moment, latura penală nu era prescrisă, iar cadrul procesual permitea exercitarea acțiunii civile în interiorul procesului penal. Constituirea ca parte civilă este un act procesual care poate interveni în limitele și condițiile prevăzute de lege, fără a fi condiționat de momentul exact al punerii în mișcare a acțiunii penale. Invocarea art. 19 alin. (5) din Codul de procedură penală nu poate fi interpretată în sensul înlăturării normelor procesual penale, ci doar în sensul aplicării regulilor de drept civil în ceea ce privește modalitatea de reparare a prejudiciului.
Textul legal stabilește că repararea prejudiciului se face potrivit dispozițiilor civile, însă aceasta nu înseamnă că procedura de exercitare și soluționare a acțiunii civile, odată introdusă în procesul penal, ar fi guvernată exclusiv de Codul de procedură civilă. Normele civile reglementează fondul dreptului la despăgubire, în timp ce normele procesual penale reglementează cadrul și mecanismul procedural în care acesta este valorificat.
Raționamentul apărării, dus la extrem, ar conduce la concluzia inadmisibilă că, în ipoteza intervenirii prescripției răspunderii penale, latura civilă ar deveni iluzorie sau ar trebui reluată integral într-un alt cadru procesual, ca și cum nu ar fi fost niciodată exercitată în procesul penal. O asemenea abordare ar lipsi de efecte utile dispozițiile legale care permit și reglementează expres exercitarea acțiunii civile în cadrul procesului penal și ar nega, în esență, dreptul persoanei vătămate – precum și, după caz, al statului – de a obține repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune în cadrul procesului declanșat tocmai pentru sancționarea acelei fapte.
În realitate, acțiunea civilă exercitată în procesul penal își păstrează natura și regimul juridic specific, chiar și atunci când latura penală încetează. Ea nu se metamorfozează într-un litigiu civil autonom, ci rămâne supusă cadrului procesual în care a fost legal introdusă, completat, în ceea ce privește fondul, de normele dreptului civil. Orice interpretare contrară echivalează cu o negare a arhitecturii procesuale consacrate de Codul de procedură penală și cu o restrângere nejustificată a dreptului la repararea prejudiciului rezultat din infracțiune.
Invocarea Decretului nr. 167/1958 nu poate conduce la concluzia susținută de apărare și, în niciun caz, nu poate avea ca efect „anularea” sau înlăturarea dispozițiilor procesual penale care guvernează exercitarea și soluționarea acțiunii civile în cadrul procesului penal. Decretul reglementează exclusiv prescripția dreptului material la acțiune în materie civilă, ca instituție de drept substanțial. El nu conține norme de procedură penală și nu poate interveni asupra cadrului procesual stabilit de Codul de procedură penală privind latura civilă a cauzei.
Apărarea operează, și în acest punct, o confuzie între planul dreptului material și cel al dreptului procesual. Prescripția dreptului la acțiune vizează posibilitatea titularului de a valorifica în justiție un drept subiectiv, în condițiile și în termenul stabilite de legea civilă aplicabilă. În schimb, regimul exercitării acțiunii civile în procesul penal – modalitatea constituirii ca parte civilă, competența instanței penale, raportul dintre latura penală și cea civilă – este guvernat de normele de procedură penală, care nu sunt afectate de dispozițiile Decretului nr. 167/1958.
Chiar presupunând aplicabilitatea decretului sub aspectul dreptului material, aceasta nu înseamnă că acțiunea civilă exercitată în procesul penal ar deveni un litigiu civil autonom sau că instanța penală ar fi lipsită de competența de a soluționa latura civilă. Decretul nu reglementează raportul dintre acțiunea penală și acțiunea civilă și nu stabilește vreo regulă care să înlăture aplicarea dispozițiilor art. 19–28 din Codul de procedură penală.
Mai mult, toate textele invocate de apărare privesc prescripția dreptului la acțiune, iar nu inexistența sau stingerea dreptului substanțial la repararea prejudiciului ca atare. Dreptul la repararea prejudiciului izvorât dintr-o faptă ilicită există independent de modul concret în care este valorificat procesual. Prescripția afectează exercițiul dreptului la acțiune, nu existența în sine a raportului juridic născut din fapta ilicită. Or, în cauză, acțiunea civilă a fost exercitată în cadrul procesului penal, în condițiile și termenele prevăzute de legea procesual penală, astfel încât analiza prescripției nu poate fi realizată în mod izolat, exclusiv prin raportare la decret, ignorând cadrul procesual concret în care pretențiile au fost formulate.
În consecință, invocarea Decretului nr. 167/1958 nu susține teza apărării și nu poate fundamenta înlăturarea laturii civile a cauzei sau ignorarea dispozițiilor procesual penale incidente. Acest act normativ reglementează o instituție de drept civil material aplicabilă, în principiu, raporturilor juridice născute anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, însă nu are și nu poate avea vocația de a modifica ori neutraliza cadrul procesual penal în care acțiunea civilă a fost legal exercitată.
Mai mult, dacă pe latura penală se constată încetarea procesului penal ca urmare a împlinirii termenului de prescripție (în baza deciziilor CCR nr. 297/2018 și nr. 358/2022), acest lucru produce efecte și asupra laturii civile în sensul că aceasta nu poate să fie disjunsă nici chiar în temeiul art. 26 Cod procedură penală. Instanța penală, deși dispune încetarea procesului penal, este obligată să soluționeze acțiunea civilă (conform art. 25 alin. 5 Cod procedură penală).
Pentru toate aceste argumente, nu pot fi avute în vedere apărările inculpatei referitoare la prescrierea acțiunii civile.
Tot prin concluziile scrise, apărarea susține că documentul ANEXA nr. 3 (Declarația de eligibilitate) nu este un document fals (în accepțiunea definită de incriminarea infracțiunilor de fals, respectiv întocmit prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod); nu este un document inexact (în sensul de a fi fost întocmit incorect, astfel încât să se dea o interpretare intenționat eronată datelor pe care le conține); nu este un document incomplet (în sensul de a nu cuprinde toate datele necesare pentru o corectă interpretare a realității la care se referă).
În concret, apărarea susține că documentul ANEXA nr. 3 (Declarația de eligibilitate) este real, exact și complet, în sensul că prin conținutul său exprimă realitatea situației de fapt ce face obiectul declarației: „Declar pe proprie răspundere că atât ADA, cât și partenerii implicați în proiect, nu se află în niciuna dintre situațiile prevăzute de art. 93 alin. 1, art. 94 și art. 96 alin. 2 din Regulamentul (CE) nr. 1605/2002 privind Regulamentul Financiar aplicabil bugetului general al Comunităților Europene.” Ulterior, apărarea contrazice aceste susțineri, menționând că prin adresa nr. 3999/23.11.2009, înregistrată la AM POSDRU, ADA (beneficiarul finanțării) a transmis documentele necesare etapei a treia de evaluare a cererii de finanțare, respectiv ANEXA nr. 3 (Declarația de eligibilitate), precum și documentația de înființare a tuturor organizațiilor partenere, inclusiv CV-urile tuturor persoanelor reprezentante ale partenerilor asociați (menționați și în Acordul de parteneriat nr. 120, încheiat anterior, la data de 20.07.2009).Astfel, apărarea susține că prin documentația transmisă s-a evidențiat în mod clar că inculpata era reprezentantul legal atât al partenerului principal (ADA), cât și al partenerului asociat (S.C. RGIC C S.R.L.). În speță, apărarea susține că documentul „ANEXA nr. 3 – Declarația de eligibilitate” nu ar fi un document fals în sensul incriminării infracțiunilor de fals, ci unul „real, exact și complet”, întrucât ar reflecta realitatea situației de fapt ce face obiectul declarației. Mai exact, conform susținerilor apărării, prin declarația respectivă s-ar fi afirmat că atât ADA, cât și partenerii implicați în proiect, „nu se află în niciuna dintre situațiile prevăzute de art. 93 alin. 1, art. 94 și art. 96 alin. 2 din Regulamentul (CE) nr. 1605/2002”, ceea ce ar constitui o reflectare fidelă a realității.
Cu toate acestea, analiza documentelor și a împrejurărilor relevă o contradicție internă fundamentală în chiar argumentația apărării. Astfel, apărarea recunoaște că, prin adresa nr. 3999/23.11.2009, transmisă către AM POSDRU, ADA a depus ANEXA nr. 3 împreună cu documentele justificative privind partenerii implicați, inclusiv CV-urile persoanelor reprezentante. În același timp, apărarea susține că aceste documente „evidențiază” faptul că inculpata era reprezentantul legal atât al partenerului principal, cât și al partenerului asociat.
Această susținere ridică o problemă juridică și factuală majoră: dacă în Declarația de eligibilitate s-a afirmat că partenerii nu se află în situațiile de incompatibilitate prevăzute de Regulamentul CE, dar documentația depusă ulterior arată că reprezentarea legală a partenerului asociat nu corespunde realității sau că nu toate condițiile de eligibilitate erau îndeplinite, atunci declarația inițială nu mai poate fi considerată „reală, exactă și completă”. Aceasta pentru că, prin propria declarație, inculpata a confirmat o stare de fapt care nu corespundea realității, ceea ce intră sub incidența falsului material sau intelectual, chiar dacă nu prin contrafacerea fizică a documentului, ci prin afirmarea unei situații necorespunzătoare adevărului.
Mai precis, legea penală definește falsul nu doar prin alterarea fizică a unui document, ci și prin declarații false făcute sub semnătură, care induc în eroare autoritatea sau instituția competentă. În această lumină, declarația pe propria răspundere depusă de inculpată este exact obiectul analizei: ea reprezintă o asumare formală că situația de fapt corespunde realității, iar contradicțiile dintre ceea ce s-a afirmat și ceea ce rezultă din documentele depuse ulterior conduc la concluzia că această afirmație nu poate fi considerată conformă adevărului.
Pentru a demonstra, în mod amplu și riguros, că declarația nu poate fi considerată conformă adevărului, Curtea pleacă de la conținutul concret al acesteia și de la semnificația juridică a normelor la care face trimitere. Declarația pe proprie răspundere are următorul conținut: „Declar pe proprie răspundere că atât ADA, cât și partenerii implicați în proiect, nu se află în niciuna dintre situațiile prevăzute de art. 93 alin. 1, art. 94 și art. 96 alin. 2 din Regulamentul (CE) nr. 1605/2002 privind Regulamentul Financiar aplicabil bugetului general al Comunităților Europene.”
Această formulare nu este una generică sau lipsită de relevanță juridică, ci reprezintă o declarație formală, asumată sub sancțiunea răspunderii legale, prin care se atestă inexistența unor situații expres reglementate de actul normativ european menționat. Or, art. 93 și 94 din Regulamentul (CE) nr. 1605/2002 vizează, între altele, situații de excludere de la participarea la proceduri finanțate din fonduri europene, inclusiv cazuri de conflict de interese, fraudă, corupție sau alte neregularități grave. De asemenea, art. 96 alin. 2 reglementează sancțiunile administrative aplicabile în asemenea situații. Falsul în declarații este infracțiunea prin care o persoană declară necorespunzător adevărului, cu scopul de a produce consecințe juridice (de a obține un drept sau un avantaj), fie pentru sine, fie pentru altcineva. Conflictul de interese este o situație juridică obiectivă, care nu depinde de aprecierea subiectivă a persoanei implicate, ci de existența unor legături sau interese personale de natură să afecteze imparțialitatea și obiectivitatea în gestionarea fondurilor sau în luarea deciziilor. În materia fondurilor europene, noțiunea de conflict de interese este interpretată în sens larg, tocmai pentru a proteja integritatea utilizării resurselor financiare ale Uniunii. În condițiile în care, în realitate, exista o situație de conflict de interese – adică o împrejurare în care interesele personale ale unei persoane implicate în proiect interferau sau puteau interfera cu exercitarea obiectivă și imparțială a atribuțiilor sale – declarația potrivit căreia entitatea și partenerii „nu se află în niciuna dintre situațiile prevăzute” de regulament este, în mod obiectiv, necorespunzătoare adevărului. Nu are relevanță faptul că persoana în cauză susține că declarația „corespunde adevărului” din perspectiva propriei interpretări. O declarație pe proprie răspundere nu este validată de convingerea subiectivă a declarantului, ci de concordanța sa cu realitatea juridică și factuală. Dacă situația de conflict de interese era incidentă potrivit criteriilor legale aplicabile, atunci negarea existenței acesteia echivalează fie cu o declarație falsă, fie cu una inexactă sau incompletă. Mai mult, formularea utilizată în declarație este una categorică: „nu se află în niciuna dintre situațiile prevăzute”. O asemenea exprimare nu lasă loc de interpretări sau nuanțări ulterioare. Ea presupune o verificare riguroasă și o asumare deplină a situației juridice reale. În măsura în care declarantul cunoștea existența unor legături sau împrejurări susceptibile de a constitui conflict de interese, omisiunea de a le menționa și, mai mult, afirmarea expresă a inexistenței lor, conferă declarației caracter neadevărat.
Chiar și în ipoteza în care s-ar susține că situația nu era „evidentă” sau „stabilită definitiv” la momentul declarației, obligația de diligență impunea analizarea obiectivă a tuturor circumstanțelor relevante. În materia fondurilor europene, standardul de conduită este unul ridicat, iar beneficiarii au obligația de transparență deplină. Simpla existență a unei situații susceptibile de a genera un conflict de interese trebuia evaluată și, dacă era cazul, declarată. Negarea categorică a existenței oricărei situații prevăzute de articolele indicate exclude ideea unei simple erori minore.
În consecință, în prezența unei situații reale de conflict de interese, declarația nu poate fi calificată drept conformă adevărului. Ea este, în mod obiectiv, inexactă sau neadevărată, deoarece afirmă inexistența unei împrejurări care, potrivit cadrului normativ aplicabil, exista. Faptul că declarantul susține contrariul nu transformă o realitate juridică într-una inexistentă; adevărul unei declarații se apreciază prin raportare la normele legale și la situația de fapt concretă, nu prin prisma percepției subiective a celui care o semnează.
În plus, argumentul apărării privind „transmiterea documentelor complete și corecte” nu exonerează răspunderea. Chiar dacă documentele anexate la cererea de finanțare ar fi fost, într-o măsură, reale, ele nu pot repara faptul că declarația inițială a fost falsă sau inexactă, atâta timp cât inculpata a afirmat explicit, prin propria semnătură, situații de fapt care nu corespundeau realității juridice sau administrative. Practic, chiar dacă documentele tehnice erau corecte, efectul juridic al declarației este acela de a certifica o eligibilitate care nu exista.
Prin urmare, apărarea nu poate fi primită pe motivul că documentul nu ar fi fals. Chiar potrivit propriilor sale susțineri, documentul conține afirmații contrare realității și, implicit, îndeplinește elementele falsului material sau intelectual, în sensul că inculpata a produs o declarație neconformă adevărului, cu scopul de a induce în eroare autoritatea competentă în procesul de evaluare a cererii de finanțare.
Astfel, chiar prin prisma argumentelor formulate de apărare, se constată că: declarația pe proprie răspundere (ANEXA nr. 3) conține informații care nu corespund realității situației de fapt, contradicția internă dintre afirmația că documentul ar fi „exact și complet” și recunoașterea faptului că documentația ulterioară indică situații diferite face ca apărarea să fie lipsită de temei.
Nu în ultimul rănd, judecătorul reține că declarația inițială, chiar dacă nu a fost „falsificată” fizic, produce efecte juridice echivalente unui fals intelectual, întrucât certifică o eligibilitate neîndeplinită. Astfel, nu se poate accepta apărarea conform căreia documentele nu sunt false, întrucât chiar prin propria argumentație, inculpata a recunoscut existența unei discrepanțe între afirmațiile din declarația pe propria răspundere și realitatea situației de fapt.
Tot în concluziile scrise, apărarea încearcă să reducă problema conflictului de interese la regimul incompatibilităților aplicabil funcționarilor publici, susținând că inculpata, deși deținea calitatea de reprezentant legal al ambelor organizații partenere (partenerul principal ADA și partenerul asociat S.C. RGIC C S.R.L.), nu se afla sub incidența dispozițiilor legale privind conflictul de interese, acestea vizând doar personalul funcționarilor publici implicați în atribuirea contractelor de achiziții publice și/sau a subvențiilor din fonduri comunitare. Apărarea argumentează că parteneriatul privat dintre entități cu scop comun nu poate fi privit prin prisma conflictului de interese și invocă prevederi din acordul de parteneriat, potrivit cărora parteneriatul presupune distribuirea responsabilităților și consultarea reciprocă între parteneri.
Această argumentație însă este vădit neîntemeiată și omite esența obligației de onestitate în accesarea fondurilor publice și natura juridică a Declarației de eligibilitate (Anexa 3), care constituie o declarație pe proprie răspundere în sensul art. 181 din Legea nr. 78/2000. Pentru a combate susținerea apărării, trebuie să mutăm centrul de greutate de la regimul administrativ al funcționarului public către fapta penală de prezentare de date neconcordante cu realitatea, menite să obțină fonduri publice pe nedrept.
În primul rând, apărarea confundă starea de incompatibilitate administrativă, specifică funcționarilor, cu fapta penală de a prezenta date false sau inexacte pentru a accesa fonduri. Art. 181 din Legea 78/2000 nu pedepsește conflictul de interese ca stare, ci prezentarea de declarații false sau inexacte. În concret, dacă Anexa 3 cerea ca beneficiarul să ateste absența unei relații de control sau interdependență între parteneri, iar inculpata a semnat declarația deși controla ambele entități, fapta constituie elementul material al infracțiunii, indiferent dacă inculpata este sau nu funcționar public.
În al doilea rând, argumentul apărării că legislația europeană privind conflictul de interese vizează exclusiv funcționarii este eronat. Regulamentul Financiar al UE (inclusiv Reg. 1605/2002, aplicabil la momentul faptei) definește conflictul de interese ca existând ori de câte ori exercitarea imparțială și obiectivă a atribuțiilor unei persoane este compromisă de interese comune cu beneficiarul. În cazul parteneriatelor finanțate din fonduri europene, partenerii sunt asimilați „actorilor financiari” deoarece gestionează bani publici. Controlul ambelor entități de către aceeași persoană elimină mecanismul de verificare reciprocă pe care se bazează parteneriatul și transformă aparenta colaborare într-un simulacru, cu scopul de a obține fonduri.
În al treilea rând, Anexa 3 nu este o simplă formalitate între parteneri privați, ci un document esențial pentru eligibilitate, care stă la baza deciziei Autorității de Management (AMPOSDRU) de a acorda finanțarea. Prin semnarea acestei declarații în care atesta independența partenerilor, inculpata a creat aparența conformității, în timp ce deciziile privind implementarea proiectului erau luate unilateral de aceeași persoană, ceea ce constituie prezentarea unei situații inexacte.
În al patrulea rând, esența infracțiunii prevăzute de art. 181 este obținerea de fonduri pe nedrept, pe baza unor declarații inexacte. Dacă AMPOSDRU ar fi fost conștient că partenerii erau controlați de aceeași persoană, nu ar fi acceptat parteneriatul, deoarece se încalcă principiul concurenței și utilizării eficiente a fondurilor. Argumentele apărării privind „relația de afaceri” dintre parteneri și prevederile art. 2 din acordul de parteneriat sunt irelevante în fața faptului că fluxul financiar a fost controlat de o singură persoană, anulând mecanismele interne de control.
În ultimul rând, susținerea apărării conform căreia parteneriatul implică „distribuirea responsabilităților” nu poate fi acceptată. Distribuirea presupune existența a două voințe juridice distincte, iar când reprezentantul legal este același, nu există o distribuire reală, ci o auto-atribuire de sarcini și fonduri, ceea ce constituie esența inexactității din Declarația de eligibilitate.
Prin urmare, susținerea apărării, conform căreia conflictul de interese ar fi o noțiune rezervată exclusiv funcționarilor publici, este neîntemeiată. Inculpata nu este judecată pentru încălcarea unei norme administrative, ci pentru prezentarea neadevărului într-un document esențial (Anexa 3), inducând în eroare Autoritatea de Management. Prin faptul că exercita controlul asupra ambelor entități partenere, a simulat existența unui parteneriat legitim și a obținut pe nedrept acces la fonduri care nu i-ar fi fost acordate dacă ar fi fost respectată transparența și independența partenerilor.
Subsecvent considerentelor anterior menționate de către apărare, aceasta înțelege să conteste descrierea neconformă a faptelor ce fac obiectul acuzației. În acest sens, apărarea susține că documentul ANEXA nr. 3 (declarația de eligibilitate) nu este și nu a fost depus ca anexă a contractului de finanțare încheiat la data de 29.01.2010. ANEXA nr. 3 la contractul de finanțare a fost depusă odată cu cererea de finanțare a proiectului, respectiv la data de 29.07.2009 (la acel moment au fost depuse toate cele 5 ANEXE, între care și ANEXA nr. 3 – declarația de eligibilitate, urmând procedura de încărcare a acestora în sistemul informatic on-line AcționWeb, care generează în mod automat documentele tip, respectiv declarațiile ANEXĂ de la 1 la 5). Mai menționează că cererea de finanțare, împreună cu documentația aferentă (documentele ANEXĂ de la 1 la 5), au fost depuse și, respectiv, înregistrate la AMPOSDRU sub nr. 806 din 29.07.2009, ora 15.00. Completează că toată această documentație a fost evaluată de autoritatea contractantă AMPOSDRU în cadrul primei etape, respectiv în etapa de precontractare a cererii de finanțare, care a avut ca obiect verificarea eligibilității solicitantului și a partenerilor pe baza documentelor suport.În acest sens, completează că, la data de 06.11.2009, AMPOSDRU a emis NOTIFICAREA nr. 5905/CI/06.11.2009, prin care a solicitat depunerea documentelor suport pentru etapa a 3-a de evaluare a cererii de finanțare (pentru proiectul ID 54620). Totodată, prin această NOTIFICARE au fost informați că „cererea dumneavoastră de finanțare a parcurs cu succes primele două etape ale procesului de evaluare și selecție”. Cu alte cuvinte, apărarea susține că documentul ANEXA nr. 3 – declarația de eligibilitate nu a avut ca efect încheierea contractului de finanțare (și nici acordarea finanțării), fiind doar un document depus în faza precontractuală, în prima etapă a depunerii documentației anexă a cererii de finanțare, fiind analizat și evaluat de autoritatea contractantă în această etapă și apreciat ca fiind conform exigențelor solicitate.
Apărarea încearcă să fragmenteze artificial procesul administrativ, separând faza depunerii cererii de finanțare din iulie 2009 de faza semnării contractului din 29.01.2010, sugerând că doar momentul contractual ar avea relevanță juridică pentru existența unei eventuale infracțiuni.
Această construcție este însă contrară realității juridice și mecanismului efectiv al finanțărilor POSDRU 2007–2013. În realitate, cererea de finanțare și contractul nu sunt acte autonome, ci formează un tot unitar, un lanț administrativ coerent și indivizibil, în care fiecare etapă își extrage valabilitatea din cea anterioară. Contractul nu se naște în vid juridic, ci este rezultatul unui proces de selecție fundamentat exclusiv pe documentele depuse inițial de solicitant.
Fondurile nu se obțin prin simpla semnare a contractului, ci în baza întregului dosar depus.
Declarația de eligibilitate – Anexa 3 – depusă în iulie 2009, este documentul care a permis proiectului să „supraviețuiască” etapelor de verificare administrativă și tehnică. Conform Ghidului Solicitantului – Condiții Generale (ediția 2009), respectarea regulilor privind eligibilitatea solicitantului și a partenerilor era obligatorie, iar în cazul în care condițiile de eligibilitate nu erau îndeplinite, cererea de finanțare era respinsă automat. Incompatibilitatea era un element de eligibilitate critic, o veritabilă barieră de acces. Nerespectarea acesteia conducea direct la eliminarea cererii din procedură.
Declarația de eligibilitate nu era un document facultativ sau informativ, ci instrumentul prin care solicitantul garanta, sub sancțiunea legii penale, că nu se află în situații de conflict de interese sau incompatibilitate și că nu există împrejurări care să afecteze interesele financiare ale Uniunii Europene. Fără acest document care atesta conformitatea juridică, AMPOSDRU nu ar fi putut avansa proiectul către etapa de contractare. Dacă acel atestat – chiar generat automat de sistemul ActionWeb – ar fi reflectat realitatea unei incompatibilități, proiectul ar fi fost respins ab initio.
Invocarea caracterului automat al sistemului ActionWeb nu înlătură răspunderea. Deși platforma genera automat anexele tip (1–5), încărcarea lor în sistem și semnarea acestora reprezentau un act de voință al solicitantului. Sistemul poate genera formularul, dar nu poate genera conținutul factual al declarației și nici nu poate substitui responsabilitatea juridică pentru veridicitatea celor asumate. Semnătura aplicată pe document reprezintă asumarea expresă a realității juridice declarate.
Apărarea susține că documentul a fost evaluat în faza precontractuală și că notificarea de succes din 06.11.2009 ar demonstra că autoritatea a validat situația. În realitate, acest argument confirmă inducerea în eroare. Autoritatea contractantă a evaluat documentul în baza bunei-credințe a solicitantului. Faptul că AMPOSDRU a emis notificarea prin care informa că proiectul a parcurs cu succes primele etape demonstrează tocmai eficiența declarației mincinoase. Din perspectivă juridică, notificarea invocată reprezintă un act subsecvent afectat de viciul originar al procedurii, întrucât temeiul pe care se sprijină este unul obținut prin conduită frauduloasă. Altfel spus, validitatea formală a notificării nu poate acoperi neregularitatea esențială care a stat la baza etapei anterioare, succesul acelei etape fiind consecința directă a unei fraude. În aceste condiții, actul ulterior este contaminat de ilegalitatea inițială, neputând produce efecte juridice legitime, întrucât derivă dintr-o situație creată prin încălcarea legii. Autoritatea a fost indusă în eroare tocmai de acel document. Evaluarea nu exonerează autorul ci dimpotrivă, confirmă că decizia administrativă s-a bazat pe informații nereale.
Eligibilitatea nu este o stare momentană, limitată la momentul depunerii cererii. Legislația fondurilor structurale și regulamentele europene aplicabile la acea dată impuneau existența eligibilității atât la momentul depunerii, cât și la momentul contractării și pe toată durata implementării. Este o condiție de fond, continuă. Dacă la data semnării contractului fundamentul juridic al eligibilității – declarat în iulie 2009 – era fals, întregul contract este clădit pe un fals. Prin nesemnalarea schimbării situației sau prin menținerea declarației false la momentul semnării contractului, inculpatul a ratificat falsul inițial.
Apărarea susține că declarația nu a avut ca efect acordarea finanțării, încercând să o plaseze într-un plan secundar. Aceasta este o eroare logică și juridică majoră. Conform Ghidului Solicitantului, absența sau neconformitatea Declarației de eligibilitate ducea la respingerea automată a cererii. Documentul are caracter determinant. Dacă, în lipsa acelui document sau în prezența unuia care ar fi recunoscut incompatibilitatea, fondurile nu ar fi fost acordate, atunci legătura de cauzalitate dintre declarația falsă și obținerea banilor este directă și absolută. Fără Anexa 3, fluxul administrativ către bugetul Uniunii Europene s-ar fi blocat.
În ceea ce privește natura infracțiunii prevăzute de art. 181 din Legea 78/2000 Curtea reține că aceasta nu este o simplă înșelăciune clasică. Infracțiunea de fraudă cu fonduri europene protejează procedura corectă de alocare a fondurilor. Textul legal incriminează folosirea de documente false dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri. Nu momentul depunerii este esențial, ci faptul că documentele au stat la baza deciziei de finanțare. Indiferent că Anexa 3 a fost depusă în iulie 2009, ea a produs efectul juridic – plata – în 2010. Falsul inițial a rămas activ pe tot parcursul procedurii, iar efectul său juridic s-a materializat în momentul încasării banilor.
Reglementările europene privind protecția intereselor financiare ale Uniunii, reflectate ulterior și în O.U.G. nr. 66/2011, definesc conflictul de interese ca orice situație în care interesele patrimoniale pot influența deciziile. Dacă între solicitant și parteneri existau legături comerciale, de rudenie sau de control care contraveneau Ghidului Solicitantului, această stare era evidentă pentru solicitant încă de la momentul completării cererii. Incompatibilitatea nu era o chestiune interpretabilă sau ocultă, ci o realitate juridică cunoscută celui care a semnat declarația.
Buna-credință presupune loialitate față de procedură și protejarea intereselor financiare ale Uniunii Europene. Dacă solicitantul știa că se află într-o situație de incompatibilitate, avea obligația legală să nu depună cererea sau să o retragă. Tăcerea, menținerea declarației și folosirea documentului în etapele de evaluare confirmă intenția directă. Conduita ulterioară – acceptarea notificării de succes, semnarea contractului și încasarea fondurilor – nu face decât să consolideze continuitatea frauduloasă a demersului.
În concluzie, se reține că Anexa 3 a reprezentat fundamentul juridic al proiectului, adevăratul său pașaport de acces la finanțare. Fără confirmarea – chiar mincinoasă – a lipsei incompatibilității, AMPOSDRU nu ar fi emis notificarea de succes din noiembrie 2009 și nu ar fi semnat contractul în ianuarie 2010. Declarația a avut rolul direct și exclusiv de a induce în eroare autoritatea pentru a obține o finanțare care, în condiții de legalitate, ar fi fost refuzată.
Fragmentarea artificială a procedurii nu poate rupe unitatea procesului administrativ și nici legătura de cauzalitate dintre declarația falsă și obținerea fondurilor. Procesul a fost unul unitar, iar fundamentul său juridic a fost viciat încă din faza inițială, ceea ce atrage incidența deplină a art. 181 din Legea 78/2000, atât sub aspect obiectiv, cât și sub aspect subiectiv.
Mai susține apărarea că nu s-a determinat existența unui prejudiciu efectiv cauzat autorității contractante (sau bugetului general al U.E.), fiind doar afirmată existența unui prejudiciu fără niciun suport probator. Din acest punct de vedere, în opinia apărării, constituirea de parte civilă a OIR POSDRU Oltenia pentru suma de 3.893.145,38 lei este în contradicție totală cu Raportul de aprobare a realizării tuturor indicatorilor de proiect, întocmit la finalul perioadei de implementare a proiectului aprobat (în condițiile utilizării unui buget de aproximativ 65% din valoarea bugetului aprobat) – act administrativ necontestat și intrat în circuitul civil.
În realitate, susține apărarea, nu există niciun prejudiciu din moment ce contractul de finanțare a fost îndeplinit, cu realizarea tuturor indicatorilor și prin utilizarea unui buget de 65% din valoarea totală a bugetului aprobat la plată prin contractul de finanțare. În opinia sa, OIR POSDRU s-a constituit parte civilă pentru sume plătite cu titlu de prefinanțare, în condițiile în care toate activitățile din cadrul contractului de finanțare au fost realizate, iar proiectul a fost raportat ca executat la Uniunea Europeană.
Totodată, în opinia apărării, constituirea de parte civilă a OIR POSDRU este în contradicție totală cu Decizia proprie nr. 841/23.01.2015 privind recuperarea prefinanțării nerecuperate în cuantum de 1.056.050,65 lei. Prin această decizie s-a aplicat sancțiunea administrativă față de ADA – entitate care se află în prezent în procedura de executare de către ANAF. În realitate, reținerea unui prejudiciu mai mare de 2.000.000 lei s-a realizat, susține apărarea, doar în scopul evitării prescripției răspunderii penale, însă analiza concretă a prejudiciului arată că acesta nu există. S-au instituit măsuri asigurătorii pentru suma de 9.891.890,31 lei; constituirea de parte civilă a OIR POSDRU Oltenia pretinde suma de 2.300.000 lei; rechizitoriul consemnează constituirea de parte civilă a OIR POSDRU Oltenia cu valoarea de 3.893.145,38 lei – toate aceste sume neavând nicio justificare.
Apărarea își fundamentează întreaga construcție argumentativă pe o premisă greșită: aceea că prejudiciul în materia fondurilor europene ar trebui identificat exclusiv prin raportare la neexecutarea activităților sau la neatingerea indicatorilor tehnici ai proiectului. Or, această abordare ignoră însăși natura juridică a finanțărilor din fonduri U.E. și obiectul de protecție al normei de incriminare.
În materia fondurilor europene, prejudiciul nu este echivalent cu lipsa unui rezultat material ori cu eșecul implementării tehnice a proiectului. Prejudiciul este inerent obținerii „pe nedrept” a fondurilor. Natura juridică a acestuia derivă din vicierea procesului de alocare a sumelor din bugetul Uniunii Europene. Fondurile nu sunt acordate în considerarea exclusivă a capacității tehnice de a realiza anumite activități, ci în considerarea îndeplinirii cumulative a condițiilor de eligibilitate, legalitate și integritate declarate de solicitant.
Apărarea confundă deliberat îndeplinirea tehnică a indicatorilor cu legalitatea finanțării. Or, cele două planuri sunt distincte. OIR POSDRU nu contractează „servicii comerciale”, în care statul plătește contravaloarea unei prestații și primește un beneficiu economic direct. Este vorba despre o subvenție condiționată, acordată în temeiul unor reguli stricte de eligibilitate. Dacă aceste reguli sunt eludate prin declarații false ori prin ascunderea unei situații de incompatibilitate, atunci finanțarea este viciată ab initio.
Dacă autoritatea contractantă ar fi cunoscut situația reală – conflictul de interese mascat prin declarație falsă, incompatibilitatea ori neîndeplinirea condițiilor de eligibilitate – nu ar fi încheiat contractul și nu ar fi plătit niciun leu. Aceasta este premisa esențială. Prin urmare, toate sumele plătite în baza unui contract obținut prin inducere în eroare reprezintă un prejudiciu efectiv, cert și actual, prin simplul fapt că au fost scoase din bugetul Uniunii Europene sub o premisă falsă.
Realizarea indicatorilor nu „acoperă” frauda inițială. Faptul că proiectul a fost implementat în proporție de 65% din buget și că indicatorii au fost declarați realizați nu transformă un contract nul din punct de vedere al eligibilității într-un contract legitim. Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene a statuat constant că o subvenție obținută prin fraudă trebuie restituită integral, chiar dacă activitățile finanțate au fost efectiv realizate. Statul sau Uniunea Europeană nu sunt beneficiari comerciali care pot „compensa” frauda prin utilitatea activităților realizate.
Administrarea fondurilor europene presupune respectarea strictă a principiului legalității și a egalității de șanse între solicitanți. O finanțare acordată unui beneficiar neeligibil reprezintă, în sine, o deturnare de resurse de la potențiali solicitanți onești.
Invocarea Raportului de aprobare a realizării indicatorilor nu schimbă această realitate. Acest act administrativ constată îndeplinirea tehnică a unor obiective, dar nu validează retroactiv condițiile de eligibilitate dacă acestea au fost fals declarate. El nu are aptitudinea juridică de a „purifica” o finanțare obținută prin inducere în eroare. Faptul că raportul nu a fost contestat și a intrat în circuitul civil este irelevant în plan penal, întrucât nulitatea ori caracterul fraudulos al obținerii fondurilor poate fi constatat independent de existența unor acte administrative subsecvente.
În ceea ce privește cuantumul prejudiciului, apărarea invocă existența unor sume diferite: măsuri asigurătorii de aproximativ 9,8 milioane lei, constituirea de parte civilă pentru 2,3 milioane lei, mențiunea din rechizitoriu privind suma de 3.893.145,38 lei. Această variație nu demonstrează inexistența prejudiciului, ci reflectă etapele procedurale și clarificarea succesivă a evidențelor contabile. Prejudiciul rezultă din totalitatea sumelor efectiv virate în baza contractului viciat.
Ordinele de plată, fișele de cont și documentele financiare confirmă caracterul real și lichid al acestor sume. Faptul că autoritatea și-a precizat sau ajustat cuantumul pretențiilor în cursul procesului nu afectează existența prejudiciului, ci ține de dinamica procesuală a stabilirii exacte a debitului.
Teza potrivit căreia prejudiciul ar fi fost „umflat” pentru a depăși pragul de 2.000.000 lei și a evita prescripția este speculativă și lipsită de suport probator. Cuantumul prejudiciului nu este rezultatul unei opțiuni tactice a acuzării, ci consecința matematică a valorii totale a sumelor plătite în temeiul contractului obținut prin declarații neconforme cu realitatea. Dacă aceste sume depășesc pragul legal al consecințelor deosebit de grave, aceasta decurge obiectiv din valoarea finanțării, nu dintr-o strategie artificială.
În ceea ce privește Decizia administrativă nr. 841/23.01.2015 privind recuperarea sumei de 1.056.050,65 lei, aceasta vizează o etapă de regularizare administrativă a prefinanțării nerecuperate la acel moment. Ea nu echivalează cu o evaluare exhaustivă a prejudiciului generat prin obținerea nelegală a întregului contract de finanțare. Procedura administrativă de recuperare și acțiunea penală cu latura civilă sunt independente. Recuperarea parțială prin ANAF nu înlătură caracterul infracțional al obținerii fondurilor și nici obligația de reparare integrală a prejudiciului. Dacă temeiul contractual este viciat prin fals la momentul eligibilității, întreaga finanțare acordată în baza acelui temei devine lipsită de cauză legitimă.
În esență, apărarea încearcă să valideze un act nelegal prin invocarea unor rezultate tehnice ulterioare. Însă obiectul protecției penale în cazul infracțiunilor privind fondurile europene nu este exclusiv executarea activităților, ci integritatea procesului de alocare a resurselor financiare. Odată ce acest proces a fost „contaminat” prin declarații false sau prin ascunderea unor incompatibilități, întreaga finanțare acordată devine un prejudiciu adus bugetului Uniunii Europene.
Realizarea indicatorilor nu constituie o cauză de exonerare și nu diminuează valoarea pagubei. Fondurile au fost obținute pe nedrept. Ele au părăsit bugetul Uniunii Europene în temeiul unei reprezentări nereale a situației de fapt. În lipsa acestei reprezentări false, nu ar fi fost acordate.
Prin urmare, prejudiciul este egal cu totalul sumelor plătite în baza contractului astfel viciat, iar existența sa nu depinde de utilitatea sau eficiența activităților desfășurate ulterior.
Apărarea mai susține, prin motivele de apel, că nu sunt îndeplinite condițiile atragerii răspunderii civile delictuale, criticând soluția primei instanțe sub aspectul pretinsei lipse de argumentare a elementelor de fapt și de drept în temeiul cărora s-a apreciat că sunt întrunite cerințele legii civile.
Această critică nu poate fi primită. Contrar susținerilor apelantei, hotărârea primei instanțe cuprinde o analiză explicită a condițiilor răspunderii civile delictuale. Astfel, la fila 15 din sentință, instanța procedează la examinarea elementelor cumulative necesare angajării acestei forme de răspundere – existența prejudiciului, fapta ilicită, raportul de cauzalitate și vinovăția – raportându-se la materialul probator administrat în cauză. Faptul că analiza nu este împărtășită de apărare nu echivalează cu inexistența ei. Or, controlul judiciar vizează temeinicia și legalitatea argumentelor expuse, nu substituirea acestora cu o simplă afirmație potrivit căreia ele ar lipsi.
În realitate, prima instanță a detaliat existența prejudiciului, cuantumul acestuia și modalitatea de determinare, precum și legătura de cauzalitate dintre fapta reținută și paguba produsă. Totodată, instanța a arătat temeiul juridic al angajării răspunderii civile, făcând aplicarea dispozițiilor dreptului civil incidente în materie delictuală. Prin urmare, nu se poate susține, în mod serios, că soluția ar fi fost pronunțată în absența unei fundamentări de fapt și de drept.
Pe de altă parte, apărarea omite să observe că instanța de fond a fost ținută să respecte prezumția de nevinovăție, în contextul soluției pronunțate pe latura penală. Întrucât procesul penal a încetat ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale, instanța nu putea face constatări de natură penală care să echivaleze cu stabilirea vinovăției în sens penal. În aceste condiții, analiza laturii civile a fost realizată exclusiv prin raportare la dispozițiile dreptului civil, în limitele permise de lege, fără a contraveni principiilor fundamentale ale procesului penal.
Această abordare nu echivalează cu neîndeplinirea condițiilor necesare existenței răspunderii civile delictuale, ci reprezintă expresia unei aplicări corecte a normelor procesuale și materiale incidente. Angajarea răspunderii civile delictuale nu este condiționată de existența unei condamnări penale, ci presupune verificarea distinctă a elementelor proprii acestei forme de răspundere, în baza probelor administrate. Instanța de fond a procedat tocmai la o asemenea analiză autonomă, în acord cu dispozițiile legale și cu jurisprudența constantă în materie.
Or, simpla afirmație a apărării potrivit căreia nu ar fi fost îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale nu este susținută prin argumente concrete apte să răstoarne concluziile instanței. Nu se indică în mod punctual care dintre elementele răspunderii ar lipsi și din ce considerente juridice sau probatorii ar trebui înlăturate reținerile primei instanțe.
Față de toate aceste considerente, Curtea apreciază că nici această critică nu este întemeiată, soluția primei instanțe fiind legală și temeinic motivată sub aspectul angajării răspunderii civile delictuale.
Susținerea apărării potrivit căreia latura civilă dedusă judecății în prezenta cauză ar reprezenta un litigiu civil clasic este nu doar reductivă, ci fundamental eronată, întrucât ignoră natura juridică specifică a acțiunii civile exercitate în cadrul procesului penal și regimul său normativ distinct, configurat expres de legiuitor și consolidat prin jurisprudența constituțională. O asemenea calificare presupune, implicit, ideea că odată stinsă acțiunea penală prin intervenția prescripției, tot ceea ce subzistă ar fi o simplă pretenție civilă de drept comun, ce ar putea fi analizată în mod identic cu orice litigiu având ca obiect răspunderea civilă delictuală. Or, această teză nu rezistă unei analize sistematice a normelor procesual penale și a fundamentelor constituționale care guvernează materia.
Regula tradițională potrivit căreia accesoriul urmează principalul ar conduce, într-o logică formală, la concluzia că stingerea acțiunii penale atrage imposibilitatea continuării judecății asupra laturii civile. Însă legiuitorul procesual penal a ales să deroge expres de la această regulă, consacrând prin art. 25 alin. (5) Cod procedură penală obligația instanței penale de a se pronunța asupra acțiunii civile chiar și atunci când acțiunea penală nu mai poate fi exercitată din cauza intervenirii prescripției. Această opțiune legislativă nu este una accidentală, ci exprimă voința de a menține unitatea jurisdicțională și de a evita fragmentarea protecției drepturilor persoanei vătămate. În acest context, instanța penală nu este dezinvestită prin efectul prescripției, ci își păstrează o competență funcțională reziduală, fiind ținută să analizeze fondul pretențiilor civile în cadrul aceluiași proces.
Prin urmare, nu ne aflăm în situația în care litigiul ar fi „transferat” în sfera dreptului civil comun, ci într-o ipoteză de continuitate a jurisdicției penale asupra unei componente a cauzei care, deși are natură civilă sub aspect material, rămâne încadrată procedural în procesul penal. A susține contrariul ar însemna a ignora caracterul imperativ al normei procesual penale și a transforma o competență obligatorie într-o simplă eventualitate, dependentă de opțiunea părților. Un alt argument în adoptarea acestei teze rezultă și din denumirea hotărării în astfel de cazuri. Hotărărea este denumită hotărâre penală (sentință, respectiv decizie) și nu Hotărâre civile cum ar fi de exemplu în cauzul art.27 alin.1 Cod procedură civilă. În plus, analiza trebuie să distingă între vinovăția penală și vinovăția civilă, concepte care, deși pot avea un nucleu factual comun, nu se suprapun nici sub aspect conceptual, nici sub aspect al standardului de apreciere. Intervenirea prescripției împiedică aplicarea unei sancțiuni penale și pronunțarea unei hotărâri de condamnare, însă nu infirmă existența faptei și nici nu anihilează posibilitatea constatării unei culpe civile.
Răspunderea civilă delictuală presupune existența unei fapte ilicite, a unui prejudiciu, a unei legături de cauzalitate și a vinovăției, iar această vinovăție poate îmbrăca inclusiv forma celei mai ușoare culpe. Instanța penală, analizând latura civilă, nu stabilește vinovăția penală în sens represiv, ci verifică îndeplinirea condițiilor răspunderii civile, utilizând însă probatoriul deja administrat în cadrul procesului penal.
Această împrejurare este esențială pentru delimitarea față de un litigiu civil clasic. În procesul civil de drept comun, probele sunt administrate în principal la inițiativa părților, sub imperiul principiului disponibilității, iar instanța are un rol mai puțin activ în stabilirea situației de fapt. În schimb, în procesul penal, administrarea probatoriului este guvernată de principiul oficialității, organele judiciare având obligația de a strânge probe atât în acuzare, cât și în apărare. Materialul probator astfel constituit are un grad sporit de rigoare și este supus unor garanții procedurale specifice, inclusiv sub aspectul legalității obținerii și administrării probelor. Atunci când instanța penală soluționează latura civilă în ipoteza prescripției, ea nu reia cercetarea ca într-un proces civil autonom, ci valorifică acest probatoriu complex, deja integrat cauzei, ceea ce conferă procedurii un caracter distinct, imposibil de asimilat unui litigiu civil obișnuit.
Mai mult, fundamentul constituțional al acestei soluții este consacrat de jurisprudența Curții Constituționale, care a statuat că lăsarea acțiunii civile nesoluționate în ipoteza intervenirii prescripției ar aduce atingere dreptului de acces la justiție și dreptului la un proces echitabil.
Persoana vătămată, care a ales să își valorifice pretențiile în cadrul procesului penal, nu poate fi constrânsă să reia integral demersul judiciar în fața unei instanțe civile, cu reluarea administrării probelor, suportarea unor costuri suplimentare și prelungirea duratei procedurilor. O asemenea soluție ar genera o sarcină disproporționată și ar lipsi de efect util mecanismul procesual deja parcurs. Menținerea competenței instanței penale reprezintă, astfel, o garanție a efectivității dreptului la repararea prejudiciului și o expresie a obligației statului de a asigura protecția jurisdicțională reală a drepturilor subiective.
În realitate, acțiunea civilă exercitată în acest cadru nu este un simplu litigiu civil, ci un litigiu civil cu regim de drept public, născut din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală și soluționat în cadrul unei proceduri guvernate de norme speciale. Izvorul său este unul penal, competența instanței este stabilită prin norme imperative, iar probatoriul este administrat în regim de oficialitate. Toate aceste elemente conturează o structură juridică hibridă, care nu poate fi redusă la paradigma procesului civil de drept comun fără a denatura voința legiuitorului și rațiunea constituțională a instituției.
Prin urmare, calificarea laturii civile ca fiind un litigiu civil clasic ignoră specificul normativ al art. 25 alin. (5) Cod procedură penală autonomia conceptuală a răspunderii civile față de răspunderea penală și obligația constituțională a instanței de a asigura o soluție efectivă asupra pretențiilor deduse judecății. Ne aflăm în fața unei proceduri de continuitate jurisdicțională, în care instanța penală, deși nu mai poate aplica o sancțiune penală, rămâne competentă și obligată să stabilească existența răspunderii civile delictuale pe baza probatoriului administrat în cadrul procesului penal. Această realitate juridică exclude, în mod evident, asimilarea prezentei cauze cu un litigiu civil clasic și confirmă natura sa distinctă, autonomă și constituțional protejată.
În analiza acestei cauze, trebuie subliniat încă de la început că apărarea inculpatei bazată pe argumentul că fondurile obținute au fost ulterior distribuite unui număr mare de beneficiari, nu își găsește sprijin în dispozițiile legale și se dovedește, sub toate aspectele, neîntemeiată. Esența infracțiunii prevăzute de art. 181 din Legea nr. 78/2000 nu rezidă în modul în care fondurile sunt ulterior cheltuite sau repartizate către terți, ci în simplul fapt că aceste sume au fost obținute pe nedrept, prin inducerea în eroare a autorității competente. Norma penală vizează protejarea fondurilor publice și prevenirea obținerii acestora prin documente, declarații sau informații false, inexacte ori incomplete, iar în speța de față, elementul central al conduitei ilicite constă în negarea existenței unui conflict de interese.
Argumentul inculpatei, potrivit căruia fondurile au fost direcționate către un număr mare de beneficiari, nu ține cont de nucleul juridic al infracțiunii: obținerea nejustificată a finanțării. În cazul în care declarația corectă privind conflictul de interese ar fi fost prezentată autorității, contractul de finanțare nu ar fi fost încheiat și fondurile nu ar fi fost alocate niciunui beneficiar.
Faptul că sumele au ajuns la beneficiari reali nu schimbă caracterul ilicit al conduitei: legea nu pedepsește îmbogățirea personală a făptuitorului, ci actul de fraudare a procedurii de accesare a fondurilor și inducerea în eroare a autorității competente. Această separare între obținerea fondurilor și modul lor ulterior de distribuire este esențială pentru aplicarea coerentă și eficientă a normei penale.
Principiul latin „fraus omnia corrumpit” („frauda corupe totul”) se aplică integral în această speță. Orice finanțare obținută prin eludarea normelor privind conflictul de interese compromite integritatea întregului act juridic și afectează validitatea contractului de finanțare, care devine lovit de nulitate. Chiar dacă proiectul a fost implementat ulterior și beneficiarii au primit efectiv sumele promise, nu poate fi ignorat faptul că sursa acestor fonduri a fost una frauduloasă. Prin urmare, întreaga sumă acordată constituie prejudiciu și trebuie recuperată în întregime. Obiectivul legii nu este doar protejarea interesului individual al unui beneficiar, ci protejarea fondurilor publice și asigurarea respectării strictului cadru normativ, astfel încât orice interpretare care ar diminua răspunderea inculpatului ar submina însăși logica și eficacitatea reglementării privind fraudele în accesarea fondurilor europene.
Este de asemenea esențial de reținut că lipsa unui beneficiu patrimonial direct pentru inculpată nu exclude răspunderea penală. Infracțiunea se consideră consumată în momentul în care fondurile părăsesc bugetul părții civile și intră sub controlul inculpatului sau al entității pe care o reprezintă. Modul în care aceste sume sunt ulterior distribuite către terți aparține etapei de „post-consumare” a infracțiunii și nu poate diminua vinovăția făptuitorului. Această reglementare reflectă clar intenția legiuitorului: protejarea integrității fondurilor publice și sancționarea conduitei frauduloase, fără a se concentra exclusiv pe beneficiul patrimonial personal al inculpatului. În esență, legea urmărește prevenirea inducției în eroare a autorității și împiedicarea oricărei alocări de fonduri pe baza unor informații false sau incomplete, ceea ce constituie un pericol social major și justifică răspunderea penală strictă.
Declarația pe proprie răspundere privind inexistența unui conflict de interese constituie un document fundamental pentru validarea plății fondurilor. Inexactitatea acestei declarații nu poate fi considerată o eroare administrativă minoră sau banală; ea reprezintă o omisiune deliberată, comisă cu rea-credință, care a creat aparența legalității necesară pentru efectuarea plăților. Acest viciu afectează întreaga procedură de finanțare, iar prejudiciul trebuie calculat prin prisma întregului cuantum al sumelor debursate. Autoritatea nu ar fi efectuat nicio plată către o entitate aflată în conflict de interese, astfel încât fiecare sumă plătită devine un prejudiciu ce trebuie recuperat integral.
În concluzie, apărarea bazată pe distribuția ulterioară a fondurilor nu poate fi acceptată și nu poate diminua răspunderea inculpatei. În cazul faptei prevăzute de art. 18 1 alin. 1 și 3 din Lg. 78/2000 infracțiunea se consumă în momentul prezentării declarației false, care a determinat obținerea pe nedrept a finanțării. Întreaga procedură de finanțare este viciată de fraudă, iar orice plată efectuată ulterior devine neeligibilă și reprezintă un prejudiciu real. Recuperarea integrală a sumelor reprezintă aplicarea practică a principiului restabilirii situației anterioare, astfel încât să fie protejate atât fondurile publice, cât și respectarea strictă a cadrului normativ privind conflictul de interese. Această concluzie nu reprezintă doar o chestiune de interpretare juridică, ci reflectă aplicarea coerentă a legii în scopul sancționării fraudei și menținerii integrității finanțărilor publice, subliniind importanța respectării regulilor și prevenirea oricărei conduite care ar putea submina mecanismele de control ale fondurilor publice.
Ttotodată, se impune a mai fi avute in vedere si urmatoarele aspecte: Articolul 181 din Legea nr. 78/2000 consacră una dintre cele mai relevante incriminări din domeniul protejării intereselor financiare ale Uniunii Europene, având ca finalitate combaterea eficientă a fraudelor comise în procedura de accesare a fondurilor europene. Reglementarea nu reprezintă o simplă intervenție punctuală a legiuitorului, ci se înscrie într-un ansamblu normativ mai amplu, construit pentru a răspunde obligațiilor asumate de România în calitate de stat membru al Uniunii Europene, în special în ceea ce privește protejarea bugetului european împotriva fraudelor și a altor activități ilegale. Prin adoptarea acestei norme, legiuitorul român a urmărit nu doar sancționarea unor conduite individuale, izolate, ci și consolidarea unui cadru penal coerent și eficient, capabil să garanteze integritatea mecanismelor de finanțare europeană, funcționarea corectă a sistemului de alocare a resurselor și, nu în ultimul rând, încrederea autorităților naționale și europene în corectitudinea și buna-credință a beneficiarilor de fonduri.
Fondurile europene reprezintă un instrument esențial pentru dezvoltarea economică și socială, fiind alocate în baza unor criterii stricte de eligibilitate, transparență și competitivitate. Orice atingere adusă corectitudinii procedurii de accesare a acestora afectează nu doar patrimoniul Uniunii Europene, ci și principiile fundamentale care guvernează utilizarea resurselor publice. În acest context, art. 181 dobândește o importanță deosebită, întrucât sancționează tocmai acele conduite care deturnează mecanismul de selecție și finanțare, prin crearea unei aparențe înșelătoare de îndeplinire a condițiilor legale.
Potrivit art. 181 alin. (1), constituie infracțiune folosirea sau prezentarea cu rea-credință de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă această conduită are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri sau active din bugetul Uniunii Europene ori din bugetele administrate de aceasta sau în numele ei. Textul legal evidențiază, încă de la nivelul formulării sale, caracterul complex al incriminării, întrucât leagă acțiunea ilicită de producerea unui rezultat concret – obținerea nelegală de fonduri. Din analiza dispoziției legale rezultă că obiectul juridic principal al infracțiunii îl constituie relațiile sociale referitoare la protejarea patrimoniului Uniunii Europene, respectiv totalitatea raporturilor juridice care asigură integritatea și legalitatea gestionării resurselor financiare europene. În subsidiar, obiectul juridic secundar vizează încrederea autorităților finanțatoare în veridicitatea, autenticitatea și corectitudinea documentației depuse în cadrul procedurilor de accesare a fondurilor, încredere fără de care mecanismul administrativ nu ar putea funcționa eficient.
Sub aspectul laturii obiective, elementul material constă într-o acțiune de folosire sau prezentare a unor documente ori declarații care nu corespund realității. Neconformitatea cu realitatea poate îmbrăca forme variate: caracter fals, atunci când documentul este contrafăcut sau atestă împrejurări inexistente; caracter inexact, atunci când datele sunt parțial eronate; ori caracter incomplet, atunci când sunt omise informații esențiale pentru evaluarea eligibilității. Legiuitorul a optat pentru o formulare largă și flexibilă, tocmai pentru a acoperi toate modalitățile prin care făptuitorul poate crea o aparență de legalitate și de îndeplinire a condițiilor impuse de ghidurile solicitantului sau de normele europene aplicabile. Prin această redactare extensivă, norma penală devine aptă să sancționeze o gamă variată de conduite frauduloase, indiferent de tehnica utilizată.
Nu prezintă relevanță dacă documentele sunt falsificate material sau ideologic, dacă provin de la terți ori dacă sunt, în aparență, autentice. Ceea ce interesează din perspectiva tipicității este utilizarea lor cu rea-credință în scopul accesării fondurilor. Chiar și un document real, dar care conține informații prezentate selectiv sau denaturat, poate intra în sfera incriminării, dacă este folosit pentru a induce în eroare autoritatea competentă. De asemenea, simpla prezentare a documentelor în cadrul procedurii de evaluare este suficientă pentru realizarea elementului material, fără a fi necesară o formă specială de transmitere sau o anumită etapă procedurală, atâta timp cât actul se înscrie în demersul de obținere a finanțării.
Infracțiunea prevăzută de art. 181 alin. (1) este, din perspectiva structurii sale, o infracțiune de rezultat. Pentru existența formei consumate este necesar ca acțiunea de folosire sau prezentare a documentelor neconforme să fie urmată de obținerea efectivă, pe nedrept, a fondurilor sau activelor europene. Rezultatul constă, așadar, în producerea unei pagube prin diminuarea patrimoniului Uniunii Europene și în sporirea corespunzătoare, fără temei legal, a patrimoniului făptuitorului sau al entității în numele căreia acesta acționează. Legătura de cauzalitate dintre acțiunea ilicită și rezultat trebuie dovedită, în sensul că fondurile au fost acordate ca urmare a documentației frauduloase.
În lipsa acestui rezultat, nu se poate vorbi despre infracțiunea consumată. Totuși, aceasta nu înseamnă că fapta este lipsită de relevanță penală. Dimpotrivă, prezentarea sau folosirea cu rea-credință a documentelor false, inexacte sau incomplete, atunci când nu este urmată de obținerea fondurilor, constituie tentativă la infracțiunea de fraudă cu fonduri europene. Tentativa este expres incriminată de art. 181 alin. (4) din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 18⁴ din aceeași lege, ceea ce confirmă fără echivoc voința legiuitorului de a sancționa inclusiv actele de executare care nu au condus încă la producerea rezultatului. În acest mod, protecția penală operează încă din fazele incipiente ale conduitei frauduloase, prevenind producerea unor prejudicii semnificative.
Diferența dintre tentativă și infracțiunea consumată este dată exclusiv de realizarea rezultatului cerut de norma de incriminare, respectiv obținerea efectivă a fondurilor, iar nu de natura sau gravitatea actelor săvârșite de făptuitor. Actele materiale pot fi identice din punct de vedere al conținutului; ceea ce le diferențiază este împrejurarea că, în cazul tentativei, autoritatea finanțatoare descoperă neregulile înainte de efectuarea plății sau respinge cererea de finanțare, împiedicând producerea rezultatului.
Momentul consumării infracțiunii este, așadar, cel al obținerii efective a fondurilor europene pe nedrept, respectiv momentul în care sumele intră în patrimoniul beneficiarului sau al entității în numele căreia acesta acționează. Din perspectiva dreptului penal, acest moment marchează realizarea integrală a tipicității obiective. Nu are relevanță juridică penală faptul că activitatea sau proiectul pentru care au fost accesate fondurile este realizat ulterior, în tot sau în parte, ori dacă fondurile sunt utilizate conform destinației declarate. Infracțiunea sancționează fraudarea procedurii de accesare și îndeplinirea aparentă a condițiilor de eligibilitate, nu modul ulterior de utilizare a fondurilor, care poate constitui, eventual, obiectul altor incriminări.
Această interpretare este pe deplin consonantă cu rațiunea incriminării și cu jurisprudența recentă, care subliniază că norma penală protejează mecanismul de acordare a fondurilor europene, bazat pe criterii obiective de eligibilitate și pe buna-credință a solicitantului. Sistemul de finanțare funcționează pe baza declarațiilor și documentelor depuse de solicitant, iar autoritatea nu poate verifica exhaustiv fiecare informație în timp real. De aceea, buna-credință reprezintă o premisă esențială a procedurii. Prin urmare, chiar și în ipoteza în care beneficiarul ar realiza ulterior proiectul sau ar restitui sumele obținute, existența infracțiunii nu este afectată, aceste aspecte putând fi avute în vedere doar în cadrul individualizării pedepsei sau al evaluării circumstanțelor atenuante.
Sub aspectul laturii subiective, infracțiunea se săvârșește cu intenție directă, calificată prin existența relei-credințe. Făptuitorul cunoaște caracterul fals, inexact sau incomplet al documentelor ori declarațiilor și urmărește obținerea pe nedrept a fondurilor europene sau, cel puțin, acceptă producerea acestui rezultat. Reaua-credință implică nu doar cunoașterea neconformității documentelor, ci și conștientizarea faptului că acestea sunt apte să inducă în eroare autoritatea finanțatoare. În practică, existența intenției se deduce din ansamblul circumstanțelor cauzei, din complexitatea documentației depuse, din poziția și experiența profesională a făptuitorului, precum și din conduita sa pe parcursul procedurii de finanțare, inclusiv eventualele demersuri de disimulare a adevărului.
Forma agravată a infracțiunii este reglementată de art. 181 alin. (3), care prevede majorarea limitelor speciale ale pedepsei cu jumătate în situația în care fapta a produs consecințe deosebit de grave, respectiv o pagubă mai mare de 2.000.000 lei. Această agravare are la bază un criteriu obiectiv, cuantumul prejudiciului, și reflectă pericolul social sporit al faptei, precum și impactul semnificativ asupra bugetului Uniunii Europene. Nu este necesară dovedirea unor împrejurări agravante suplimentare, simpla depășire a pragului valoric fiind suficientă pentru aplicarea formei calificate. Prin această soluție legislativă, se realizează o diferențiere proporțională între fraudele de amploare redusă și cele care afectează în mod substanțial resursele financiare europene.
În concluzie, art. 181 alin. (1) și (3) din Legea nr. 78/2000 configurează o incriminare coerentă, clar structurată și eficientă, care sancționează atât forma consumată a fraudei cu fonduri europene, cât și tentativa, punând accent pe protejarea procedurilor de accesare și pe autenticitatea condițiilor de eligibilitate. Caracterul de infracțiune de rezultat nu exclude răspunderea penală în lipsa obținerii fondurilor, ci delimitează riguros sfera tentativei de cea a infracțiunii consumate. În acest mod, legea penală asigură o protecție efectivă și anticipată a intereselor financiare ale Uniunii Europene, garantând aplicarea previzibilă și fermă a normelor menite să combată frauda și să consolideze încrederea în mecanismele de finanțare europeană.
Din perspectiva doctrinei dreptului penal și a practicii judiciare recente, diferența fundamentală dintre infracțiunile reglementate de art. 181 și art. 182 din Legea nr. 78/2000 nu se limitează doar la natura materială a conduitei incriminate. În realitate, această diferență se conturează în mod esențial prin prisma momentului cronologic în care intervine elementul ilicit, raportat la ciclul de viață al unui proiect finanțat din fonduri europene. Această delimitare temporală este crucială, întrucât determină nu doar încadrarea juridică corespunzătoare a faptei, ci și întinderea răspunderii penale, precum și implicațiile patrimoniale și civile ce decurg din săvârșirea acesteia. În esență, deși ambele infracțiuni urmăresc protejarea intereselor financiare ale Uniunii Europene, ele se diferențiază prin momentul în care se produce încălcarea și, implicit, prin modul în care afectează drepturile și obligațiile părților implicate în proiect.
Articolul 181 din Legea nr. 78/2000 se referă la frauda comisă în faza de accesare a finanțării, adică în etapa de evaluare și selecție a proiectelor. Această fază reprezintă momentul inițial al interacțiunii dintre solicitant și autoritatea finanțatoare, când se decide dacă proiectul este eligibil și dacă resursele financiare pot fi alocate în mod legal. În contrast, art. 182 sancționează conduita ilicită care apare ulterior, în faza de execuție a proiectului, după ce fondurile au fost legal acordate și încasate. Astfel, cele două norme protejează momente distincte ale mecanismului de finanțare europeană și vizează riscuri diferite: art. 181 urmărește prevenirea apariției unui drept de creanță nejustificat asupra fondurilor, iar art. 182 vizează controlul asupra utilizării efective a fondurilor deja acordate.
În cazul infracțiunii prevăzute de art. 181 , conduita incriminată se manifestă în faza preliminară a proiectului, adică în cadrul procedurii de depunere, evaluare și aprobare a cererii de finanțare. Momentul esențial al săvârșirii faptei coincide cu prezentarea documentației către autoritatea de management sau organismul intermediar. Prin folosirea cu rea-credință a unor declarații sau documente false, inexacte ori incomplete, autorul creează o aparență artificială de eligibilitate, inducând în eroare autoritatea finanțatoare cu privire la îndeplinirea condițiilor legale necesare pentru acordarea finanțării. Această conduită nu doar că alterează evaluarea proiectului, dar viciază chiar nașterea dreptului de creanță asupra fondurilor, întrucât autoritatea își exprimă consimțământul pe baza unor informații denaturate. Prin urmare, acordarea finanțării devine efectiv nelegală, fiind rezultatul unei erori provocate de falsitatea sau incompletitudinea documentelor. Din acest motiv, infracțiunea subzistă indiferent de modul în care beneficiarul implementează ulterior proiectul sau utilizează fondurile: faptul că proiectul este realizat total sau parțial ori că sumele sunt folosite conform destinației declarate nu afectează existența răspunderii penale. Esențial este că viciul de consimțământ al autorității se produce în momentul evaluării cererii de finanțare, afectând întregul raport juridic încă de la nașterea sa.
Din perspectiva naturii juridice, infracțiunea prevăzută de art. 181 reprezintă o formă specială de înșelăciune, adaptată specificului fondurilor europene. Aici eroarea este provocată unei autorități publice, iar prejudiciul este direct îndreptat împotriva bugetului Uniunii Europene.
Gravitatea acestei conduite explică și regimul sancționator sever prevăzut de legiuitor, limitele de pedeapsă fiind mai mari, cu posibilitatea majorării în cazul producerii unor consecințe deosebit de grave. Astfel, legea recunoaște impactul social ridicat al fraudelor comise în faza de accesare și pericolul pe care acestea îl generează asupra integrității întregului sistem de finanțare.
În contrast, infracțiunea prevăzută de art. 182 presupune o situație complet diferită în ceea ce privește geneza raportului juridic. În această ipoteză, beneficiarul a obținut fondurile în mod legal, în urma unei proceduri corecte, bazate pe documente conforme cu realitatea.
Consimțământul autorității finanțatoare nu este viciat, iar dreptul de creanță asupra fondurilor se naște în mod legitim. Fapta ilicită intervine ulterior, în etapa de implementare și gestionare a proiectului, și constă în utilizarea sumelor sau a activelor obținute din fonduri europene pentru scopuri diferite de cele stabilite prin contractul de finanțare și documentația aprobată. Simplul fapt că fondurile sunt folosite fără respectarea prevederilor legale sau în afara destinației aprobate este suficient pentru a întruni tipicitatea infracțiunii, chiar dacă anumite obiective ale proiectului sunt parțial realizate sau dacă beneficiarul obține rezultate economice aparent pozitive.
Din punct de vedere juridic, fapta reglementată de art. 182 se apropie mai degrabă de deturnarea de fonduri sau de încălcarea gravă a obligațiilor contractuale asumate față de autoritatea finanțatoare. Această distincție explică și regimul sancționator mai moderat, limitele de pedeapsă, reflectând un pericol social inferior celui caracteristic fraudei la accesare. Această disticție teoretică este importanță și decisivă în a combate apărarea care susține că nu ar exista prejudiciu deoarece parte din proiect a fost realizat.
Astfel, în ceea ce privește răspunderea civilă și obligația de restituire a sumelor, se aplică un regim unitar, concentrat pe protejarea intereselor financiare ale Uniunii Europene. În cazul infracțiunii prevăzute de art. 181 , întregul contract de finanțare este considerat nul ab initio, deoarece a fost încheiat pe baza unui consimțământ viciat prin fraudă. Consecința directă a acestei nulități este obligarea inculpatului la restituirea integrală a sumelor încasate, indiferent de modul ulterior de utilizare a acestora. În cazul infracțiunii prevăzute de art. 182 însă, deși fondurile au fost inițial obținute legal, utilizarea lor în mod ilicit atrage revocarea finanțării și pierderea beneficiului acordat. Beneficiarul, prin încălcarea obligației de a respecta destinația fondurilor, trebuie să restituie sumele primite, întrucât scopul pentru care finanțarea a fost acordată nu mai este respectat.
În concluzie, deși art. 181 și art. 182 incriminează conduite distincte, intervenite în momente diferite ale ciclului de viață al unui proiect cu finanțare europeană, ambele norme urmăresc același scop fundamental: protejarea intereselor financiare ale Uniunii Europene. Diferența dintre ele constă în natura și momentul intervenirii fraudei. În analiza infracțiunii prevăzute de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, restituirea integrală a fondurilor europene obținute pe nedrept reprezintă o consecință directă și inevitabilă a constatării caracterului fraudulos al accesării finanțării. Această obligație nu are un caracter sancționator propriu, ci derivă din însăși natura juridică a raportului dintre autoritatea de management și beneficiar, precum și din scopul normei penale, care vizează protecția intereselor financiare ale Uniunii Europene. Legea nu se concentrează pe modul în care sumele sunt ulterior utilizate, ci pe actul inițial de accesare frauduloasă, momentul în care se produce viciul fundamental al consimțământului autorității care acordă finanțarea. În momentul în care declarațiile sau documentele furnizate de solicitant sunt false, incomplete sau denaturate cu rea-credință, autoritatea este indusă în eroare și ia o decizie care, în mod legal, nu ar fi fost niciodată adoptată. Din acest motiv, nici măcar utilizarea integrală a fondurilor pentru scopul declarat nu poate legitima o finanțare care a fost obținută prin fraudă.
Această realitate este reflectată așa cum s-a mai precizat, în principiul consacrat de dreptul civil, „fraus omnia corrumpit”, care afirmă că frauda corupe întregul act juridic încă de la început, lipsindu-l de efecte. Aplicat în contextul finanțărilor europene, acest principiu determină nulitatea absolută a contractului de finanțare, deoarece consimțământul autorității finanțatoare a fost viciat în mod ireversibil de informațiile false. Din acest punct de vedere, beneficiarul se află într-o situație juridică în care niciodată nu a avut un titlu legitim pentru a primi sumele respective, iar obligația de restituire integrală a acestora nu poate fi evitată prin argumentul utilizării lor ulterioare pentru realizarea proiectului. Această repunere a părților în situația anterioară constă într-o corecție juridică necesară, menită să elimine orice efect al fraudei și să restabilească legalitatea raportului contractual, chiar dacă fondurile au fost folosite în scopuri aparent conforme.
Este important de subliniat distincția clară între neregulile administrative și fraudele propriu-zise. Neregulile administrative pot apărea din greșeli involuntare, din lipsă de experiență sau din aplicarea incorectă a procedurilor, fără intenție și fără rea-credință, iar în astfel de situații principiul proporționalității permite recuperarea doar a părții afectate de eroare. În schimb, în cazul fraudei, reaua-credință a solicitantului este evidentă și exclude orice aplicare a unei măsuri proporționale. Obținerea fondurilor pe baza unor declarații sau documente false reprezintă o încălcare gravă a intereselor financiare ale Uniunii Europene și impune recuperarea integrală a sumelor plătite, indiferent de destinația acestora. Jurisprudența recentă arată constant că, atunci când fraudarea accesului la finanțare este dovedită, sancțiunea adecvată nu poate fi parțială sau condiționată de modul de utilizare a fondurilor, ci trebuie să fie completă, deoarece obiectivul legii este protejarea integrității finanțărilor publice și prevenirea oricărei tentative de subminare a mecanismelor de control.
Un alt aspect esențial este că beneficiarul nu dobândește niciodată un drept de proprietate legitim asupra fondurilor obținute prin fraudă. Chiar dacă, în fapt, aceste sume au fost cheltuite pentru realizarea proiectului sau au fost distribuite către terți, din punct de vedere juridic ele nu au intrat niciodată în patrimoniul beneficiarului ca titlu legal. Acceptarea ideii că un beneficiar ar putea păstra fondurile doar pentru că le-a utilizat conform scopului declarat ar echivala cu validarea indirectă a unei conduite ilegale și ar deschide calea unei îmbogățiri nejustificate. Statul român și Uniunea Europeană nu pot subvenționa o activitate, oricât de utilă sau benefică ar fi aceasta, dacă punctul de plecare al finanțării a fost reprezentat de fraudă. Prejudiciul nu derivă, așadar, din modul de utilizare a fondurilor, ci din însăși acordarea lor nelegală, iar cuantumul acestui prejudiciu coincide cu valoarea integrală a sumelor debursate.
Obligațiile statului român, în temeiul dreptului Uniunii Europene, impun o recuperare integrală a sumelor obținute prin fraudă. Directivele și reglementările europene privind protecția intereselor financiare ale Uniunii, transpuse în legislația națională prin Legea nr. 78/2000, nu lasă loc unei abordări discreționare în privința întinderii recuperării. Menținerea chiar și parțială a fondurilor la dispoziția unui beneficiar care a fraudat sistemul ar submina credibilitatea mecanismului de finanțare și ar crea un precedent periculos, încurajând conduite similare. Protecția intereselor financiare ale Uniunii Europene presupune nu doar sancționarea penală a faptelor, ci și eliminarea oricărui beneficiu patrimonial rezultat din fraudă.
Spre deosebire de alte infracțiuni privind fondurile europene, care pot viza utilizarea necorespunzătoare a fondurilor obținute legal, infracțiunea prevăzută de art. 181 are ca element central obținerea pe nedrept a finanțării. În cazurile de utilizare necorespunzătoare a fondurilor deja acordate, analiza prejudiciului poate fi diferențiată în funcție de sumele efectiv cheltuite în afara destinației. În cazul fraudei la accesare, însă, întregul raport de finanțare este viciat de la început, ceea ce justifică pe deplin recuperarea integrală a sumelor acordate și aplicarea principiului nulității absolute. Această abordare nu este doar legitimă, ci și necesară pentru a reflecta gravitatea sporită a conduitei frauduloase și pentru a proteja întreg mecanismul de finanțare europeană.
În concluzie, utilizarea fondurilor europene în scopul declarat nu poate înlătura obligația de restituire integrală a acestora atunci când se constată că ele au fost obținute prin fraudă. Legea penală nu sancționează utilizarea ulterioară a fondurilor, ci obținerea lor pe nedrept. Beneficiarul nu ar fi trebuit niciodată să primească finanțarea, motiv pentru care întreaga sumă reprezintă prejudiciu și trebuie restituită integral, ca efect al nulității absolute a raportului juridic și al obligațiilor asumate de statul român în cadrul Uniunii Europene. Această interpretare asigură respectarea principiilor de legalitate, previne îmbogățirea nejustificată și consolidează încrederea în mecanismele de finanțare publică, protejând efectiv interesele financiare ale Uniunii Europene.
Împotriva Sentinței penale a formulat apel și partea responsabilă civilmente, invocând, în esență, aceleași critici pe care le-a invocat și inculpata. Având în vedere identitatea argumentelor, vom considera aplicabile, fără a mai relua în detaliu raționamentul său anterior, argumentele expuse cu privire la motivele de apel prezentate de inculpată și în cazul părții responsabile civilmente. Astfel, analiza criticilor formulate de aceasta din urmă se subsumează celor expuse anterior în raport cu inculpata, urmând ca efectele juridice ale eventualelor admiteri sau respingeri să se extindă în mod corespunzător.
În ceea ce privește plata accesoriilor (dobânzi și penalități) aferente sumelor obținute fraudulos din fonduri europene Curtea constată că obligarea inculpatei la plata accesoriilor aferente sumelor obținute fraudulos din fonduri europene constituie o consecință juridică inevitabilă a infracțiunii prevăzute de art. 181 din Legea nr. 78/2000, care nu se limitează la sancționarea penală a faptelor, ci urmărește și repararea integrală a prejudiciului cauzat bugetului Uniunii Europene și autorităților naționale implicate în gestionarea acestor fonduri. Prejudiciul produs prin fraudă nu se măsoară doar prin valoarea sumelor încasate în mod nelegal, ci include și pierderile generate de lipsa de folosință a acestor fonduri pe întreaga durată în care ele au fost indisponibilizate. Aceasta presupune că simpla restituire a capitalului obținut fraudulos nu este suficientă pentru a reface echilibrul patrimonial și pentru a proteja interesele financiare ale Uniunii Europene. În lipsa accesoriilor, cum ar fi dobânzile și penalitățile, infractorul ar beneficia de un avantaj patrimonial indirect, constând în utilizarea gratuită a fondurilor, ceea ce ar încălca principiul reparării integrale a prejudiciului și ar diminua efectul preventiv al sancțiunilor.
Dobânzile au un rol predominant reparator, fiind menite să compenseze pierderile suportate de autoritatea finanțatoare prin imposibilitatea utilizării acestor fonduri pe întreaga perioadă de indisponibilizare. Ele reflectă realitatea economică a prejudiciului, întrucât fondurile europene, odată puse la dispoziția unui beneficiar fraudulos, nu mai pot fi utilizate în proiectele pentru care au fost alocate, afectând atât eficiența programelor europene, cât și buna gestionare a resurselor publice. Penalitățile, în schimb, au un caracter sancționator și coercitiv, având scopul de a descuraja neexecutarea obligațiilor de restituire și de a consolida mecanismul de protecție al fondurilor.
Această distincție între rolul reparator și cel sancționator subliniază faptul că accesoriile nu sunt doar o formalitate, ci elemente indispensabile pentru aplicarea principiilor răspunderii civile și pentru realizarea unei reacții proporționale și eficiente împotriva fraudei.
Natura intenționată a infracțiunii prevăzute de art. 181 implică folosirea cu rea-credință a unor documente sau declarații false, inexacte sau incomplete. Reaua-credință, element constitutiv al faptei, are consecințe directe nu doar în plan penal, ci și în plan civil, întrucât persoana care a fraudat mecanismul de finanțare și-a asumat în mod deliberat riscul tuturor consecințelor patrimoniale. În acest context, invocarea bunei-credințe, a dificultăților financiare sau chiar a utilizării parțiale a fondurilor în scopul declarat nu poate constitui un argument valabil pentru a evita plata dobânzilor și penalităților. Orice acceptare a unei asemenea scutiri ar transforma un avantaj nelegal într-un privilegiu legalizat, contrar principiului reparării integrale și ar submina scopul preventiv al legislației privind protecția intereselor financiare ale Uniunii Europene.
Un aspect esențial care trebuie subliniat este regimul juridic special aplicabil accesoriilor aferente fondurilor europene. Jurisprudența recentă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin
Decizia nr. 24 din 24 noiembrie 2025, a clarificat că legislația generală privind accesoriile fiscale nu se aplică automat în materia fondurilor europene. Aceasta înseamnă că dobânzile și penalitățile prevăzute de Codul de procedură fiscală nu pot fi cumulate cu cele prevăzute de OUG nr. 66/2011 sau de contractele de finanțare, evitându-se astfel situațiile de suprapunere sau de aplicare excesivă a dobânzilor. Această soluție jurisprudențială asigură unitatea și predictibilitatea aplicării normelor și consolidează securitatea juridică a procesului de recuperare a fondurilor europene, protejând în același timp principiul legalității și proporționalității accesoriilor.
Dobânzile aferente fondurilor europene obținute fraudulos curg de la momentul în care sumele au devenit necuvenite și până la restituirea lor efectivă. Această abordare este nu doar logică, ci și echitabilă, întrucât prejudiciul se produce imediat ce fondurile ies din patrimoniul Uniunii Europene, nu doar de la data constatării fraudei sau de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești. Prin urmare, fiecare zi de întârziere a restituirii reprezintă o pierdere reală pentru autoritatea finanțatoare, iar dobânzile sunt expresia juridică a acestei pierderi. Penalitățile, calculate conform normelor speciale, au rolul de a asigura că beneficiarul fraudulos nu poate întârzia restituirea sumei fără consecințe, întărind astfel mecanismul de responsabilizare și descurajare a conduitelor similare.
Principiul proporționalității, care poate fi invocat în alte situații, cum ar fi neregulile administrative sau erorile neintenționate, nu poate fi aplicat în cazurile de fraudă intenționată, deoarece reaua-credință a inculpatului exclude orice tratament favorabil. Recuperarea integrală, inclusiv a dobânzilor și penalităților, este considerată o reacție firească și necesară pentru protecția intereselor financiare ale Uniunii Europene și ale statului, dar și pentru prevenirea recidivei. În acest context, contestarea deciziilor administrative sau utilizarea fondurilor în scopul declarat nu poate exonera inculpatul de obligația de plată a accesoriilor, acestea reprezentând expresia juridică a reparării prejudiciului și a responsabilizării persoanei care a fraudat mecanismul de finanțare.
Impactul economic al neplății accesoriilor este semnificativ, deoarece fondurile europene nu sunt doar resurse financiare, ci instrumente esențiale pentru dezvoltarea regională, coeziunea socială și implementarea de proiecte strategice. Orice întârziere în recuperarea lor afectează capacitatea autorităților de a finanța proiectele aprobate și reduce eficiența programelor europene.
Plata accesoriilor, nu reprezintă un simplu act formal, ci un mecanism esențial pentru asigurarea responsabilității și pentru protecția patrimoniului comun. Astfel, obligarea inculpatei la plata dobânzilor și penalităților aferente sumelor obținute fraudulos este pe deplin justificată și indispensabilă. Aceasta decurge direct din natura intenționată a infracțiunii, din principiile Uniunii Europene privind protecția intereselor financiare, precum și din cadrul legal special aplicabil fondurilor europene, consolidat prin jurisprudența ICCJ. Accesoriile nu constituie o măsură facultativă sau excesivă, ci o expresie a responsabilității juridice și a protecției integrității financiare a fondurilor publice. Plata lor asigură repararea integrală a prejudiciului, consolidează mecanismele de prevenire a fraudei și reafirmă principiul fundamental potrivit căruia nimeni nu poate beneficia în mod necuvenit de resursele comunitare.
În ceea ce privește actualizarea debitelor datorate părții civile prin aplicarea ratei inflației, Curtea constată că această dispoziție trebuie eliminată, pe baza unor considerente juridice solide și bine fundamentate. Curtea observă că, în primul rând, ea însăși, în calitate de instanță de apel, are competența de a corecta eventualele erori privind aplicarea ratei inflației, prin mecanismul efectului extensiv al apelului, așa cum prevede art. 419 din Codul de Procedură Penală. Acest articol stabilește că instanța de apel analizează cauza în ansamblu și poate pronunța soluții chiar și în privința părților care nu au declarat apel, ceea ce înseamnă că aplicarea incorectă a ratei inflației nu reprezintă o problemă care să privească aspecte personale ale părții civile, ci ține strict de legalitatea creanței. Astfel, corectarea acestei erori nu afectează în niciun fel drepturile părții responsabile și este, dimpotrivă, în favoarea inculpatei care a formulat apel și în ceea ce privește latura civilă, protejându-i interesele legitime și prevenind producerea unui efect juridic eronat.
Curtea apreciază, de asemenea, că este necesară eliminarea obligației de actualizare a sumelor cu rata inflației din sarcina inculpatei și pe baza naturii juridice distincte a mecanismelor implicate. Deși atât dobânda penalizatoare, cât și actualizarea cu rata inflației au un scop reparator, ele nu pot fi aplicate concomitent atunci când acest lucru ar conduce la o îmbogățire fără justă cauză sau când legislația specială instituie un regim distinct de sancțiuni, așa cum este cazul Ordonanței de Urgență nr. 66/2011, care reglementează în mod specific fondurile europene. În consecință, instanța constată că solicitarea părții civile de a majora sumele datorate prin aplicarea ratei inflației este neîntemeiată și trebuie respinsă, întrucât contravine principiilor fundamentale care guvernează repararea prejudiciului în materia fondurilor europene, regimului juridic special instituit prin OUG nr. 66/2011 și jurisprudenței constante a instanțelor naționale și europene.
În speța de față, inculpata a fost obligată la restituirea integrală a sumelor obținute pe nedrept din fonduri europene, la care se adaugă dobânzile, penalitățile și actualizările debitelor cu rata inflației, prevăzute expres de legea specială. Însă, aceste accesorii au fost concepute tocmai pentru a asigura repararea completă a prejudiciului cauzat și, în acest context, aplicarea unui mecanism suplimentar de actualizare cu rata inflației devine nu doar inutilă, ci și nelegală. În lumina principiilor generale ale răspunderii civile, atât în dreptul intern, cât și în dreptul Uniunii Europene, prejudiciul trebuie reparat integral, dar fără a conduce la supra-compensarea creditorului. Aplicarea concomitentă a dobânzilor și a actualizării cu rata inflației ar determina dublarea reparării aceluiași prejudiciu, ceea ce este inadmisibil. Dobânda prevăzută în materia fondurilor europene are rolul de a compensa lipsa de folosință a banilor de către bugetul Uniunii Europene sau al bugetului național, iar în practică, cuantumul acestei dobânzi depășește rata medie a inflației, acoperind nu doar beneficiul nerealizat, ci și devalorizarea monetară a sumelor datorate. Aplicarea cumulativă a ratei inflației ar genera astfel un avantaj patrimonial nejustificat pentru partea civilă, echivalent cu o îmbogățire fără justă cauză, situație inadmisibilă în ordinea juridică.
De asemenea, în materia fondurilor europene, mecanismul de recuperare a sumelor plătite necuvenit este reglementat printr-o legislație specială, respectiv OUG nr. 66/2011, care are caracter derogatoriu de la dreptul comun și stabilește în mod exhaustiv consecințele patrimoniale ale constatării unei fraude sau nereguli. Această ordonanță prevede expres recuperarea integrală a sumelor plătite necuvenit și aplicarea dobânzilor specifice fondurilor europene, calculate potrivit dispozițiilor legale și contractuale. Legiuitorul nu a prevăzut, nici expres și nici implicit, posibilitatea actualizării sumelor cu rata inflației, iar în dreptul public, și cu atât mai mult în materia fondurilor europene, autoritatea publică și instanța nu pot adăuga la lege, pentru că ar fi vorba despre o extensie nepermisă a normei juridice.
Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție confirmă această interpretare prin practica constantă de a respinge cererile de actualizare cu rata inflației atunci când creditorul beneficiază deja de dobânzi legale sau speciale. Această orientare jurisprudențială se bazează pe principiul că dobânda acordată acoperă integral prejudiciul cauzat de întârzierea executării și că accesoriile datorate în materia fondurilor europene trebuie să fie cele prevăzute strict de legea specială, fără posibilitatea cumulării cu alte mecanisme de drept comun. În cauza de față, actualizarea cu rata inflației este un mecanism specific dreptului civil, aplicabil atunci când instanța acordă o sumă fixă, fără dobândă, iar executarea este amânată în timp. În cauză însă, raportul juridic este guvernat de norme de drept public și de o legislație specială care exclude aplicarea subsidiară a dreptului comun. Aplicarea suplimentară a mecanismului civil ar fi contrară principiului specialia generalibus derogant, având în vedere că instanța a dispus deja acordarea dobânzilor prevăzute de OUG nr. 66/2011.
Curtea reține, de asemenea, că ipoteza teoretică în care actualizarea sumelor cu rata inflației ar putea fi justificată este una excepțională și ar fi aplicabilă doar atunci când hotărârea judecătorească definitivă nu ar fi acordat niciun fel de dobândă sau accesorii. Într-o astfel de situație, creditorul ar putea solicita, pe calea unei acțiuni civile distincte, menținerea valorii reale a creanței. În cauza de față însă, dobânzile prevăzute de legea specială au fost deja acordate prin sentința penală, ceea ce asigură repararea integrală a prejudiciului, iar aplicarea suplimentară a actualizării cu rata inflației nu are niciun temei juridic sau practico-legal.
Prin urmare, pentru toate considerentele expuse, Curtea apreciază că solicitarea părții civile de actualizare a sumelor ce urmează a fi restituite cu rata inflației este neîntemeiată și contrară principiilor care guvernează repararea prejudiciului în materia fondurilor europene. Dobânzile acordate potrivit regimului special instituit de OUG nr. 66/2011 sunt suficiente pentru acoperirea integrală a prejudiciului, iar aplicarea cumulativă a actualizării cu rata inflației ar conduce la o dublă reparare și la o îmbogățire fără justă cauză a părții civile. În consecință, Curtea desființează în parte sentința penală apelată și înlătură obligarea părții responsabile civilmente în solidar cu inculpata la plata debitelor c ear rezulta din actualizarea prejudiciului cu rata inflației, respingând cererea părții civile de actualizare a prejudiciului cu rata inflației ca fiind nefondată.
Referitor la măsurile asigurătorii, în contextul prezentei cauze, chiar dacă răspunderea penală a inculpatei s-a prescris, aspectele de natură civilă nu își pierd caracterul lor obligatoriu și necesar, iar măsurile asigurătorii instituite își păstrează deplina justificare. Obiectul acestora nu se raportează la sancționarea penală, ci la protejarea patrimoniului și la asigurarea recuperării integrale a prejudiciului creat prin obținerea pe nedrept de fonduri publice, provenite din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei. Deși fapta penală nu mai poate fi sancționată, consecințele sale patrimoniale rămân active și cer a fi acoperite, iar Curtea are obligația de a garanta posibilitatea recuperării sumelor respective.
Măsurile asigurătorii existente constituie, în acest sens, instrumentul prin care patrimoniul inculpatei și al părții responsabile civilmente este pus la dispoziția viitoarei executări civile, prevenind orice eventualitate de diminuare, dispersare sau disimulare a bunurilor care ar putea fi utilizate pentru acoperirea integrală a prejudiciului. Menținerea acestor măsuri nu este doar justificată, ci și indispensabilă, având în vedere că lipsa lor ar transforma în iluzorie orice hotărâre de restituire a sumelor obținute pe nedrept, indiferent de modul în care acestea au fost obținute. Faptul că răspunderea penală s-a prescris nu diminuează în niciun fel caracterul urgent și necesar al protecției patrimoniale, căci interesul public și dreptul de recuperare a fondurilor europene rămân prioritare, iar statul și autoritățile abilitate trebuie să dispună de garanții reale că sumele recuperabile nu vor fi irosite sau inaccesibile.
Mai mult, menținerea măsurilor asigurătorii se impune și pentru garantarea cheltuielilor judiciare . În lipsa acestora, există un risc obiectiv ca partea responsabilă să nu dispună de resursele necesare achitării acestor cheltuieli, ceea ce ar submina eficiența actului de justiție și ar produce un dezechilibru între drepturile creditorului și posibilitățile de recuperare. De aceea, păstrarea măsurilor asigurătorii constituie o garanție a realizării efective a drepturilor patrimoniale recunoscute, asigurând nu doar acoperirea prejudiciului, ci și protecția interesului public în gestionarea fondurilor europene.
În concluzie, chiar dacă răspunderea penală s-a stins prin prescripție, menținerea măsurilor asigurătorii este absolut necesară. Aceasta nu urmărește sancționarea inculpatei sau a părții responsabile civilmente, ci protecția efectivă a patrimoniului implicat, asigurarea recuperării integrale a prejudiciului și garantarea cheltuielilor judiciare, urmărind realizarea scopului civil al procedurii. Menținerea măsurilor până la acoperirea integrală a sumelor datorate reprezintă, așadar, singura modalitate de a preveni pierderea ireversibilă a resurselor și de a garanta eficiența actului de justiție din perspectiva civilă.
Pentru toate astea urmează să fie menținute măsurile asigurătorii, instituite în cursul urmăririi penale prin Ordonanța nr.163/P/2019 din data de 16.09.2020 a Parchetului de pe lângă Inalta Curte de CAsație și Justiție – DNA – ST Constanța astfel cum a fost restransă prin Încheierea pronunțată la data de 05.06.2022 in dosarul nr.30795/3/2020/a1 al Tribunalului București -Secția I a Penală cu privire la sumele de bani aparținând părții responsabile civilmente ADA și bunul imobil situate în comuna Voluntari, Str.Erou Iancu Nicolae nr.38D, aparținînd inculpatei, a căror legalitate și temeinicie a fost constatață prin Încheierea de ședintă din data de 21.11.2025 pronunțată în dosarul nr. 30795/3/2020/a5 al Curții e Apel București Secția a II a Penală
Dincolo însă de aceste aspect, examinând cauza prin prisma criticilor formulate de apelanta-inculpată, Curtea reține că solicitarea de schimbare a temeiului din art. 16 alin. 1 lit. f) Cod procedură penală în art. 16 alin. 1 lit. i) Cod procedură penală este nefondată. Deși prescripția răspunderii penale reprezintă un impediment procedural care prevalează, analiza probatoriului administrat în faza de urmărire penală și în fața primei instanțe acesta relevă existența elementelor constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 18 indice 1 din Legea nr. 78/2000. Declarația prezentată pentru accesarea fondurilor a avut un caracter nereal, iar rezultatul a constat în încasarea nejustificată a finanțării.Întrucât la instanța de fond inculpata nu a uzat de dreptul de a solicita continuarea procesului penal conform art. 18 Cod procedură penală, ci a acceptat implicit soluția de încetare, iar probatoriul nu susține existența autorității de lucru judecat, Curtea consideră că prima instanță a aplicat corect instituția prescripției dispunând încetarea procesului penal în temeiul ar.396 alin.6 Cod procedură penală raportat la art. 16 alin. 1 lit. f) Cod procedură penală, raportat la art. 154 alin.1 lit.b) Cod procedură penală.
În ceea ce privește latura civilă, Curtea reține că, deși acțiunea penală s-a stins prin prescripție, aceasta nu înlătură răspunderea civilă delictuală a inculpatei. Din analiza actelor dosarului rezultă îndeplinirea cumulativă a condițiilor răspunderii civile: fapta ilicită (prezentarea unor documente care atestă împrejurări nereale), prejudiciul cert adus bugetului Uniunii Europene, legătura de cauzalitate și vinovăția. Astfel, obligația de a restitui sumele obținute pe nedrept rămâne o consecință directă a faptei comise, motiv pentru care soluția primei instanțe de admitere a acțiunii civile este temeinică. La fel se consideră și obligarea acesteia la plata accesoriilor constând în dobânzi și penalități. Curtea v-a îndepărta dispoziția cuprinsă în sentinșă de actualizare a debitelor cu rata inflației pentru arguemntele anterior expuse.
Având în vedere specificul speței, consider că se impun a fi făcute câteva aprecieri și cu privire la regimul juridic al accesoriilor creanței principale:
Astfel, în materia fraudării fondurilor europene, regimul juridic al obligației de restituire se circumscrie dreptului financiar și fiscal, fiind guvernat de principiul protejării intereselor financiare ale Uniunii Europene. Legiuitorul a calificat expres această obligație ca fiind o creanță bugetară, ceea ce atrage aplicarea normelor specifice referitoare la stabilirea, executarea și accesoriile creanțelor fiscale. Din această perspectivă, datoria născută în sarcina persoanei care a obținut sau utilizat nelegal fonduri europene nu se limitează la simpla restituire a capitalului, ci include și accesorii, respectiv dobânzi și penalități de întârziere.
Creanța principală reprezintă suma efectiv încasată pe nedrept sau utilizată cu încălcarea condițiilor legale și contractuale. Aceasta reflectă prejudiciul direct adus bugetului Uniunii Europene ori bugetelor administrate de aceasta. Totuși, simpla restituire a creanței principale nu este suficientă pentru a repara integral prejudiciul, întrucât, pe perioada în care fondurile au fost indisponibilizate, bugetul public a fost lipsit de posibilitatea de a utiliza acele resurse în scopurile pentru care erau destinate. Din acest motiv, intervin accesoriile creanței principale, care au o natură juridică distinctă și o funcție proprie.
În primul rând, dobânzile reprezintă componenta reparatorie a obligației. Ele constituie echivalentul prejudiciului suferit prin lipsa de folosință a sumelor de bani și au rolul de a asigura repararea integrală a pagubei. Temeiul juridic principal este art. 42 alin. (1) din OUG nr. 66/2011, care prevede că creanțele bugetare rezultate din nereguli atrag dobânzi calculate pentru perioada cuprinsă între data la care suma a fost plătită beneficiarului și data stingerii creanței. Așadar, dobânda curge din momentul efectuării plății către beneficiar, respectiv din clipa în care suma a fost decontată și a ieșit din patrimoniul bugetului public.
Această soluție legislativă consacră ideea că prejudiciul se produce chiar din momentul în care fondurile au fost obținute sau utilizate nelegal. În situația în care obligația de restituire izvorăște din săvârșirea unei infracțiuni, precum cea prevăzută de art. 181 din Legea nr. 78/2000, regimul dobânzilor se întemeiază și pe dispozițiile art. 1.535 din Codul civil. Conform acestora, în cazul obligațiilor pecuniare rezultate din fapte ilicite, debitorul este de drept în întârziere din momentul săvârșirii faptei, fără a fi necesară punerea în întârziere. În plan practic, aceasta înseamnă că dobânzile moratorii se datorează retroactiv, începând chiar din momentul încasării sumelor pe nedrept. Natura juridică a dobânzilor este una compensatorie, ele urmărind restabilirea situației anterioare producerii prejudiciului, în conformitate cu principiul restitutio in integrum.
Distinct de dobânzi, penalitățile de întârziere au o funcție diferită, predominant sancționatorie. Ele nu sunt menite să repare prejudiciul inițial, ci să sancționeze conduita debitorului care, după ce datoria sa a fost stabilită în mod cert și a devenit exigibilă, nu își îndeplinește obligația de plată în termenul prevăzut de lege sau stabilit prin titlul executoriu.
Temeiul juridic al penalităților se regăsește în art. 176 din Codul de procedură fiscală, care prevede că penalitățile de întârziere se datorează pentru neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale principale, precum și în art. 42 alin. (3) din OUG nr. 66/2011, potrivit căruia, în cazul în care debitorul nu efectuează plata în termenul prevăzut, se datorează penalități de întârziere.
Momentul de la care încep să curgă penalitățile este diferit de cel al dobânzilor. Dacă dobânzile se calculează de la data plății către beneficiar, penalitățile curg începând cu ziua imediat următoare expirării termenului de plată stabilit prin titlul de creanță sau prin hotărârea judecătorească. Scadența este determinată, potrivit art. 156 din Codul de procedură fiscală, de data comunicării titlului de creanță. În situația în care titlul este reprezentat de o hotărâre judecătorească penală definitivă, termenul de plată se raportează la data rămânerii definitive a hotărârii, iar penalitățile se vor calcula din ziua următoare expirării termenului acordat pentru executare voluntară. Natura juridică a penalităților este punitivă, ele constituind o sancțiune pentru pasivitatea debitorului și pentru nerespectarea unei obligații devenite certe, lichide și exigibile.
Sintetizand Curtea reține că, regimul accesoriilor poate fi distins astfel: dobânzile se datorează de la data plății către beneficiar, în temeiul art. 42 alin. (1) din OUG nr. 66/2011 și al art. 1.535 Cod civil, având caracter compensatoriu; penalitățile de întârziere se datorează de la data expirării termenului de plată stabilit prin comunicarea titlului de creanță sau prin rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, în temeiul art. 176 din Codul de procedură fiscală și al art. 42 alin. (3) din OUG nr. 66/2011, având caracter sancționator.
Curtea reține de asemenea că din perspectivă tehnico-juridică, dobânda legală reprezintă o formă de despăgubire bănească instituită direct prin lege, având natura juridică a unor daune-interese moratorii. Ea nu constituie o sancțiune penală în sine, ci un mecanism civil de reparare a prejudiciului cauzat prin neexecutarea la termen a unei obligații de plată. În esență, această dobândă are rolul de a compensa creditorul – în speță statul român sau Uniunea Europeană – pentru faptul că, într-o anumită perioadă de timp, nu a putut dispune și utiliza sumele de bani care i se cuveneau, deoarece acestea s-au aflat în mod nelegal în patrimoniul debitorului. Spre deosebire de dobânda contractuală, care este stabilită prin acordul de voință al părților și reflectă autonomia acestora în cadrul unui raport juridic privat, dobânda legală nu este negociabilă. Ea este impusă în mod obligatoriu de stat, printr-un act normativ – Ordonanța Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești. Prin urmare, cuantumul și modalitatea de calcul nu depind de voința părților, ci sunt determinate exclusiv de dispozițiile legale în vigoare.
În materia infracțiunilor de fraudă, cum este cazul celor prevăzute de art. 181 din Legea nr. 78/2000, acordarea dobânzii legale are un scop reparatoriu clar: readucerea patrimoniului părții civile la situația anterioară comiterii faptei ilicite, potrivit principiului restitutio in integrum.
Aceasta înseamnă că statul trebuie repus, pe cât posibil, în poziția financiară în care s-ar fi aflat dacă prejudiciul nu ar fi fost produs. Legislația distinge însă între două tipuri de dobândă legală: dobânda remuneratorie (aplicabilă în cazul utilizării licite a capitalului) și dobânda penalizatoare (aplicabilă în caz de întârziere la plată). În cauzele similar se acordă, de regulă, dobânda legală penalizatoare, întrucât obligația de restituire a prejudiciului este considerată neexecutată la termen. Formula de calcul este stabilită prin raportare la rata dobânzii de referință a Băncii Naționale a României (BNR), la care se adaugă un anumit număr de puncte procentuale.
În raporturile juridice în care nu există un titlu comercial – situație prezentă în cauză– nivelul dobânzii este, în practică, de regulă rata BNR plus 4 puncte procentuale pe an. Această formulă asigură un mecanism obiectiv și actualizabil de calcul, corelat cu evoluția indicatorilor economici.
În ceea ce privește intervalul de timp pentru care se calculează dobânda, în practică se aplică două repere juridice tradiționale, respectiv, momentul de început (dies a quo) care este data producerii prejudiciului, adică momentul în care suma de bani a intrat efectiv în posesia nelegală a debitorului și momentul final (dies ad quem) adică data plății efective și integrale a sumei datorate. Dobânda curge până în ziua în care obligația este executată în totalitate.
În ceea ce privește dobânda legală și actualizarea prejudiciului cu rata inflației, din punct de vedere tehnic, ambele mecanisme urmăresc protejarea valorii creanței, însă acoperă aspecte ușor diferite. Astfel, în timp ce dobânda legală penalizatoare compensează pierderea de folosință a banilor, adică beneficiul de care creditorul a fost lipsit (lucrum cessans). actualizarea cu indicele de inflație compensează deprecierea monetară, respectiv diminuarea puterii de cumpărare a sumei datorate. Dobânda legală penalizatoare include deja o componentă menită să acopere și efectul inflației. În consecință, acordarea cumulativă a dobânzii penalizatoare și a actualizării cu rata inflației pentru aceeași perioadă ar echivala cu o dublă reparare a aceluiași prejudiciu, ceea ce este inadmisibil din punct de vedere juridic. O astfel de practică ar transforma mecanismul reparatoriu într-o sancțiune excesivă.
În concluzie, în cadrul acțiunii civile alăturate procesului penal în cazul infracțiunii prevăzute de art. 181 din Legea nr. 78/2000. Cum partea civila nu a declarat apel, Curtea menține soluția primei instanțe de obligare a inculpatei în solidar cu partea responsabilă civilmente la plata debitului principal reprezentând prejudiciul cauzat, la care se adaugă dobânzile legale calculate de la data încasării sumelor pe nedrept până la stingerea efectivă a datoriei, fără însă a putea obliga, la plata penalităților de întârziere calculate de la data scadenței după rămânerea definitivă a hotărârii așa cum a solicitat partea civilă care nu a criticat soluția primei instanțe.
Ca urmare a soluției de respingere a apelului, în mod corespunzător seva proceda la aplicarea regulilor de repartizare a cheltuielilor judiciare conform principiului culpei procesuale.
În acest sens, se constată că apelanta-inculpată este cea care a promovat calea de atac, solicitând reformarea sentinței, cerere care nu a fost admisă. Prin urmare, în temeiul art. 275 alin. (2) Cod procedură penală, aceasta va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat în această etapă procesuală, acestea fiind generate exclusiv de exercitarea apelului nefondat. Referitor la cheltuielile judiciare din fazele anterioare (urmărire penală și fond), Curtea constată că prima instanță a dispus corect rămânerea acestora în sarcina statului.
Temeiul încetării procesului penal fiind prescripția (art. 16 alin. 1 lit. f Cod procedură penală), acesta se încadrează în „alte cazuri” prevăzute de art. 275 alin. (3) Cod procedură penală unde nu există o condamnare care să atragă culpa procesuală a inculpatei pentru declanșarea întregii anchete penale. Respingerea apelului în prezentul stadiu nu are capacitatea de a transfera cheltuielile de la fond în sarcina inculpatei, deoarece s-ar agrava situația acesteia în propria cale de atac (non reformatio in pejus).
JUDECĂTOR,
(...)